înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
O mamă cu un bebeluș în brațe nu se gândește niciodată la ea. Totdeauna pruncul are prioritate. O voce interioară îi șoptește toate dorințele puiului de lângă ea. Nu sunt necesare cuvintele. Scâncetele devin o simfonie.
Serafina și-a dat seama de acest lucru încă din ziua când a născut-o pe Runa. Fetița venită pe lume către seară, într-o clinică privată, a privit-o cu ochi veseli și între ele s-a instalat o înțelegere mutuală. Fetița folosea tonuri diferite pentru mâncare, pentru scutec, pentru somn. Serafina devenise expertă în scurt timp. O purtase nouă luni în pântece, fără probleme, născuse fără mari chinuri și se aștepta să o crească la fel.
Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcuşul săpat în nisip. Culcuş ce urma să-i ţină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranţă, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi şi de noapte. Le creezi sau îţi creează, câteodată,.. coşmaruri.
Eva se clatină, cineva ar spune că dansează, își împinge spasmodic pieptul și capul în față, părul e răvășit, sub picioarele goale covorul s-a strâns. Pe masă e o cană plină ochi.
Tătăițul a ieșit de la doctor și tocmai a luat 117, stă cuminte pe scaunul rezervat bătrânilor și invalizilor, cu mâinile în poală. Intersecția e blocată, șoferii înjură sau așteaptă, pufăind, să se descongestioneze traficul, cum promite la postul de radio un domn cu epoleți.
E praf și e un șir de clădiri cenușii, mai încolo blocuri vopsite spre stradă în albastru sau roz, în spate, dacă te plimbi găsești aceeași cărămidă ce te duce cu gândul, fără să-ți stârnească papilele gustative, la carnea suculentă rânduită amețitor de sus, deasupra uruitului continuu.
O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca niște coloane de piatră suitoare în locuința răcoroasă și aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei și ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca niște pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăblițele de lut s-au spart la șuierul lor. Sulița ochilor ei mi-a tăiat privirea în două și nu mai văd decât jumătățile lucrurilor. Și tu, călătorule, ești jumătate de drum, așa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei.
Comentarii aleatorii