Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiți cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasã. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci și, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al pãrului. Și trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roșiatic, crăpat de secetă și sã mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele.
salvează-mă curg prin venele tăiate de fierul ascuns ruginit curg direct în pământ orezul mă soarbe cu tot cu noroi e ciudat cum încă mai visez aripile din lemn nesperiată urma să mă ridici cu ele peste sărăcia lucie să mă duci peste mări şi ţări să mă pui într-un trup de fată liniştită şi veselă
ridică-te soarele nu poate apune azi până nu te ridici cămaşa ta cadrilată se scufundă încet şi ţip hei nu ne vede nimeni încremeneşte clipa sub puterile mele timpul îşi pune garou îşi face respiraţe gură la gură singur nu ne vom pierde unul de altul ridică-te băiete
telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat.
Ațipise undeva în preajma nopții. Se miră de nebănuitul visului din care se trezise. Își reluă jocul cu mărul pe jumătate putred. Cineva îl deranjă cerându-i o țigară și oferindu-i un gât de rachiu tare. Nici nu băgase de seamă cum arăta străinul depărtându-se șchiopătând și fumând. Îi lăsase sticla goală, s-o arunce de undeva de la fereastră în râul puturos peste care urmau să treacă cât de curând. Va arunca un colț de pâine mucegăită la pescăruși, se va întoarce la jocul său și va întreba pe oricine se va ivi, dacă n-a văzut-o pe Măndița. Cum trecătorul, cu siguranță se va opri pentru a cere lămuriri, va povesti ceva din tinerețe, reluându-și apoi concentrat jocul.
Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască.
Comentarii aleatorii