Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Cine sa fie flamândul care traversează grăbit Transtevere
ronțăind de pe statui praful meteorilor?
Cine e oare femeia în negru duminical
călărind o bicicletă fară cadru spre o spovedanie secretă ?
Oare vezi soldatul din cazarma de pe Via Adriano
deprins cu săruturile morții
cum își șterge sabia înmuiata în roua dimineții?
Stalactitele vremii cern piața Campidoglio
umbre, străinul, nomad prin vestigiile unui imperiu
stins, caută drumul emulat de partea dulce-amară a lunii
peste Trevi, evitînd disputa gălăgioasa a marinarilor,
furia cuțitelor ivite la o ceartă legată de cine
știe ce pariuri din plictis, căutarea cănii de vin, potirul cu gust
de otravă cezară, căderile în vid după
atâta și atâta revelație a adevărului estetic, abisurilor
Era un biet suflet de femeie curățit de valurile singurătății. Se călise cu vedeniile și ispitele întunericului, cu zgomotele amplificate de propria tăcere și cu teama crescândă față de bunătatea veninoasă a celorlalți. Îi respecta contemplarea liniștitoare, privind în gol cufundat în gânduri. Tresări surprins de pașii unui trecător care-și arunca absent privirea în curtea verde. Admiră, pe rând, cerul vâscos, norii de vată de zahăr, purpura apusului și tușul nopții învelind șomoiogul de patimi cu plăcerea rece de rouă.
Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, bietul unchieş trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.
– Apăi tu căproaie să nu mi te mişti de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! – ameninţă unchiul Fedea cu degetul capra şi după ce o legă de barieră, dispăru în tufişuri, căci avea de rezolvat nişte treburi ce nu puteau fi amânate.
Și acum - despre "Inclupatul" Bârligiu.
Domn-inginer, mă copile…hai cu mine. Îl privesc surprins. Bârligiu se ridică greoi. Își ia din cuierul-pom pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde (tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite de două ori pe zi: dimineața, la ora 5 și seara, la ora 8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister. Invariabil, în fiecare zi - ca un ritual). Îl închid în sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou - s-o găsească brigadierul de schimb, dimineață. Îmi iau canadiana. O îmbrac din mers.
Comentarii aleatorii