Nici vorbă de sărutări și alte fandoseli. mi-a ajuns să cunosc psihologi, dentologi, caprozari și frenologi de gintă zurlie. Mă fotografiez în umbra umbrelor, întunericul abisurilor negre și ce văd? Un bătrân bădaran, bălos, bitrofic, bidirecționat cu biciul. Mi se rupe de tandrețea ta Mirza, eu
am nevoie de o slujnică care să mă ducă cu căruciorul de invalid la răsadul în care am plantat marihuana zilelor mele.
Ma întind gol peste pian ca să simt răceala clapelor negre,
cele albe îmi dau fiori de Paris sub ocupație.
Apăs la întâmplare octavele dezmățate din rue Gogol unde te întâlneam doar manta pe tine, udă, ploaie, lacrimi.
Am uitat fereastra deschisă. Las-o așa, te rog, să intre răcoarea nopții! Doar știi că nu-mi ajunge aerul. Nu, în seara asta nu am chef de vin. Aș bea un ceai fierbinte. Din ăla care îți place ție. De fructe. Apoi, o bere rece, nefiltrată. Normal că am luat, dar am pus-o la congelator pentru vreo cincisprezece minute. Nu, nu mi-e somn, dar vin lângă tine, dacă îți este atât de frig. Aș fi stat ceva mai mult pe net, dar nu-i bai. Apar imediat. Să nu adormi fără mine! Gata, am închis.
„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
În seara aceea mă despărţisem de bătrâna contesă cu un sentiment de uşurare chiar dacă gândurile îmi erau inflamate de necunoscutele existente în cauza pe care trebuia să o rezolv în justiţie. Mă încerca un sentiment ciudat de eliberare dintr-o carceră chiar din clipa în care ieşeam pe poarta veche din fier forjat a conacului de la poalele munţilor Retezat.
Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea şcolii prinsese ceva rotunjimi şi cum umbrea prea tare spaţiul de joacă, a preferat să se dedea meşteşugarului, decât să ardă gazul prin vreo sobă rătăcită în mileniu.
Comentarii aleatorii