De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei ceşti de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operaţie, îşi îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorinţele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în faţa acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiţie de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni şi toate grijile dulci ale alăptării, hăinuţelor şi numelui au dispărut.
a doua zi am citit în ziar:
“Poliția și-a făcut datoria. Un individ neidentificat încă a murit subit într-un apartament dintr-o zonă periferică. În urma cercetărilor s-a constatat că numitul Ștefan Doru Dăncuș locuia ilegal în România. Timp de mai mulți ani, el a indus în eroare autoritățile, folosind o identitate falsă. Probele descoperite până acum îl indică drept autor al altercației mondiale din acest an. Cercetările continuă.”
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe niște rarissime exemplare – slăvesc. Numai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călărețul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâșiile de ceață poate fac parte din trupul prăbușit în șa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele și barierele pe care acest călăreț obosit le întâlnește de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu contenește galopul, știe că la ora 10.00 începe ședința Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligația participării la condamnarea bietului și obositului călăreț: el a intrat deja în oraș, s-a înălțat puțin în șa, privește dezorientat cetele pestrițe de pe bulevarde.
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
Comentarii aleatorii