Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foșnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simțurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele așezate încrucișat au prins rădăcini și s-au contopit cu șerpii din fibră vegetală venind de la toți copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu și rășină se topește încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puțin câte puțin până când ceea ce e in fața ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o rețea de contururi abia schițate.
Tăchiță Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schițate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului și al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme și zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, își zise, dar trebuie să prindă trenul, așa că o ține înainte. Era sigur că direcția era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanța față de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aștepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici țipenie în jur nu era ceva ieșit din comun.
E azi. Iar e azi. O fi bine? Posibil. Încă nu pot spune clar.
Mi-e rău. Foarte rău. Fizic. Nu suport umiditatea excesivă. Iar aici e jale. Pentru mine. Alții exultă. Pe plajă. Sezon. Relaxare. Distracție. Nisip fierbinte. Lene. Table. Integrame. Bere. Lopățele. Semințe. Valuri. Înghețată. Umbreluțe. Loțiuni. Nămol. Burtoși. Cotoare. Mucuri. Șezlonguri. House. Rom. Topless. Soare. Mult soare. Chirilă. Tudor.
Perfeect. Nu mă doaare. De la cearceeaf în drum spre… maare! Mă amuz. Cred.
Luni dimineață. Se deschid calculatoare. Se adună hârtia din faxuri. Pe fața tipei la vreo 30 de ani, care iși toarnă cafea la filtru în ceașca pe care zâmbește emailat o vacă mov, se văd incă urmele cearceafului mototolit. Cineva cască nocturn. Tastaturile chițăie sub degete.
Săgeata liftului se aprinde verde în sus, semn că se urcă. Se aude un huruit slab. Ușile se deschid la 6. Din lift iese EA.
EA se îndreaptă cu pași siguri spre biroul din față, unde secretara, puțin cam palidă și dezordonată, scrie deja un mail iubitului ei cibernetic.
Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau fețele noastre luminoase și bârnele podului de lemn de peste Ialomița. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inși, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă și curajoasă a cetățenilor (pe atunci, încă tovarășilor) localității zdrobite de întinderea câmpiei și ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu știam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluție sau fusese, numai ea și noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.
Comentarii aleatorii