Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
nopţile de noiembrie sunt animate de spiritul unor fete bătrâne, mă urmăresc în fiecare zi, vor să ştie ce fac, ce vorbesc, ce gândesc, mă urmăresc şi acum prin grădiniţa prin care treceam desculţi pentru a nu trezi amintirile care încercau să zămislească din nou, alte amintiri, odată cu primele amprente ale ploii suflate de vânt pe acoperişuri.
în această grădiniţă intram urcând treptele de piatră, treptele de aer şi treptele de vis. cu fiecare urcare deveneau mai subţiri, mai şterse. mi se părea că va veni o zi când se vor epuiza şi nu va mai rămâne decât un gol, ca inima unei clipe care nu se poate divide.
A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Nu e lata ca e lunga, dar nici lunga sa ne-ajunga...
Ieri, pe când ieșisem în curte să mă soresc, am văzut cerul plin de fluturi ce se zbenguiau prin aer fără teamă și fără grijă. Unul s-a așezat chiar pe mâna mea și când m-am uitat mai bine am văzut niște înscrisuri pe aripile lui și cu migală am deslușit în slovele scrise taman povestea pe care vreau să v-o zic și vouă. Până să mă dumiresc și să mai văd și alte povești, fluturii plecaseră pe la alte case așa că am rămas numai cu astă poveste. Nu știu dacă v-o place, dar vă rog să-mi spuneți când oi termina ca să știu, și alta dată să nu mă mai uit după toate nimicurile și minunile.
… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Comentarii aleatorii