Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoţat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Acelaşi cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situaţi geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranţele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topeşte vara atunci când căldura uneşte cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de seminţe scuipate de cei care stau de vorbă în faţa blocului, câteva buruieni murdare şi din loc în loc, înşiraţi în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbuşit de mirosul maşinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjeşte ceapă, de roşiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, şi aşa mai departe.
Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoxiţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei ceşti de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operaţie, îşi îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorinţele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în faţa acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiţie de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni şi toate grijile dulci ale alăptării, hăinuţelor şi numelui au dispărut.
Într-o bună zi, în fața porții, a putut fi văzut tractorul având agățată de data aceasta și o remorcă. Doar o jumătate de ceas le-a trebuit amorezilor să încarce „zestrea”. Macaturi, lenjerii, ceva mobilă, saci cu făină și cartofi, aragazul și butelia. Nu a fost uitat nici Jănică, gânsăcelul preferat al Licăi. Scos din ou în prag de iarnă de o cloșcă tomnatecă, era singurul supraviețuitor al promoției. Babele susțineau că nu-i a bună pentru casa la care cloșca rămâne cu numai un boboc și că mai bine l-ar tăia dacă tot s-a făcut de câteva kile bune.
Comentarii aleatorii