"3. Temnița selectă a retrăirilor și regretelor" din volumul de debut "Să îndeplinim
... strivită pentru totdeauna de talpa zgrunțuroasă a bocancilor săi de militar.
Să mai simtă încă o dată mirosul de cafea tare, nu poșirca cu apa și cu aripioare de gândaci roșii pe care Firfirică le răspândea în celulă, dupa ce le împraștia cărnița printre măselele stricate. ”Domnu’ e servit cu chou a la crème și cu iepure fezandat și sos de iman baialdi. Fazanul e deficitar, îi lipsește ceva. La Paris, la Chez Martine, dacă prinzi așa ceva poți să îi dai ospătarului cu tava în cap. Sau la Eger, lângă Budapesta. Totul poate să fie impresionant de bine gătit, un singur fir de păr de câine sau de pisică dacă ai găsit în pește, chelnerul revine cu o tavă pe care aduce un satâr, un cuțit și o drujbă, dintre care tu nu ai decât să alegi. Prost să fii să spui nu.”.
Studentul intră. Era mare încăperea. Biblioteca națională veche. Plină de rafturi. Îmbâcsită. Cu fișierele imense. Îi căzură umerii. Gârbovi. Dar trebuia să facă referatul. La psihologie. Cristian era proful lui. Glumeț. Odată se vorbea despre prejudecăți. Nici voi să nu călcați pe capacele de canalizări. Spuse.
- Mi-am dat seama!
- La ce te referi, Horia?
- La subiectul referatului.
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor era foarte îngrijorată. I se cuibărise în suflet o frică de nedescris care parcă o sugruma și nu o lăsa să respire. Spera din tot sufletul că musafirii din Cluj se vor opri la Klontz, dar Maxim i-a dat de înțeles că profesorul Stănescu cu fiică-sa s-ar putea să vină la ei.
– Vai de mine și de mine! șoptea învârtinduse prin casă. Ce o să mă fac eu cu așa domni, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport să nu-l fac de rușine pe Maxim? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei opri căruța și strigă la Mărioara să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
Apă minerală şi puţin vin. Poate mai mult vin. Un sfârşit de zi relaxant. Alexandra citeşte o carte în pat. Am nasul înfundat. 30 de ani. Uneori, nu astăzi, vinul nu are gust. Mâncarea mi se lipeşte de măsele şi nu simt ce mănânc. Nu astăzi. Tocmai ce am devorat o friptură de vită în sânge cu un sos de piper delicios. Ce bucuros sunt după ce mănânc. Bunica mea spune că dragostea trece prin stomac. Aşa e.
Comentarii aleatorii