… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.
Să nu fi făcut armata, în veci n-ar fi știut Nușu lui Chivercă despre ciudata însușire a bărbatului de a fi cătană bățoasă. Și, după cum a constatat personal, unora chiar le șade bine așa. Și-a amintit de asta văzând la sfârșit de octombrie cu frunze bine ruginite (dar nu mai ruginite decât cei de ciclul trei de pe vremea milităriei lui) plutoanele care defilau, ciudoase pe bocancii din dotare, de-a lungul bulevardului central, pe ritm de tobe și alămuri, „mumos” aliniate în spatele micro-formațiunii port-drapel. O reporteriță se apropie de un grup ce părea a fi format din veterani și îl întreabă pe unul, încă verde, despre ce simte, ce îi trezește momentul în cauză.
Coborârea într-o fântână neterminată nu fusese niciodată mai anevoioasă. Când era copil, primii stropi de ploaie, după îndelungata vreme mohorâtă, îl îndemnau să se chircească într-un loc ferit, de unde să privească dezlănţuirea norilor. Acum, când era silit să caute un punct de sprijin în ochii celor doi tovarăşi, picăturile de ploaie îndeseau broboanele de sudoare de pe frunţile încruntate de efort. Aburul domol ieşea prin costumele vechi, altădată purtate la nunţi.
Comentarii aleatorii