Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.
O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca niște coloane de piatră suitoare în locuința răcoroasă și aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei și ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca niște pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăblițele de lut s-au spart la șuierul lor. Sulița ochilor ei mi-a tăiat privirea în două și nu mai văd decât jumătățile lucrurilor. Și tu, călătorule, ești jumătate de drum, așa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei.
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?... Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!... Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat fuga la oraș!
M-am urcat în primul tren. Nu ştiu încotro. Când ştii că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulţi, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a peşte sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheaţa de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aş fi pierdut şi trenul. M-a luat iarăşi pieptul. Scuip vişiniu. Parcă un arici naşte în mine. E frig. Mi-e frig.
Comentarii aleatorii