Cum să scriu, Vlad? Cum să fac asta? Totul e ciudat de fiecare dată când intru în casa aceea. Dacă mă așez la masă și vreau să scriu, mă trezesc scriind cu totul altceva decât am de gând.
- Cum adică?
Foamea mă leagă de pământ. Mai păstrez la piept amuleta căzută din mâna unui bătrân pe patul de moarte. Toate legendele Nilului respiră discret, duhul morții a evadat și a luat formă de vultur. Nici o bucată de lemn nu odihnește oase înnegrite de carii.
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
“lost in translation * everyone wants to be found * with a single word” Incepand de atunci, cu un singur cuvant, am intors casa pe dos. Nu am vrut. Asa a fost sa fie. De la poarta inalta, prin padurea de pieptene, dupa iazul cu meduza si lebada, la capatul drumului, ma astepta ea cu inauntrul aratat arderii, topirii. Caramida macinata de caprifoi era ascunsa in spatele tapetului de brocart pe care spanzurau tablourile grele, portrete de familie cu fireturi si coifuri si coroane. Inaintam pe langa iaz. Nu ridicam privirea. Pietrisul nu mai scartaia sub cizmele de metal cu varfuri lungi, intoarse, legate de glezna.
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
Comentarii aleatorii