Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
– Freca-o-ar frasu’ pe Măria me’ s-o frece şi capul meu cel prost! Am ascultat de aşchimodia naibii şi uite unde m-o dus mintea muierii!... Că nu vre’ să asculte de capul vomului, mira-s-ar lumea de capu’ ei de hoaşcă, că numa’ te roade şi te taie mai rău ca un joagăr de lemn. ’tui ceaprazantul şi ministerul mamii ei de treabă că numa’ pupăze îi ies din gură ’tule cuibul mamii lor! «Hai măi Fedea să ne cumpărăm oi!» Apăi de păciuni ne arde nouă tu Mării?! – încerc s-o lămuresc pe bosorcoia, dar meşteriţa dracului tot pe a ei o ţine: «Apăi tu eşti chior măi Fedea, nu vezi că amu toţi bocotanii ţin oi, numa’ noi şi bătrâna Ştefoaie mai ţinem capre.» Tu Mărie bolunzit-a-i sau ce-i cu tine muiere? Cu cine vrei să te pui tu?... Cu cine?...
În camera de hotel. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă cum numai unele nopți întârziate din vară în toamnă pot exista și în care luna își face de cap. Adorm târziu și mă aflu în acea stare "între". Între vis și realitate. Care Realitate? Între o Realitate și Alta. În care lucrurile capătă o pregnanță deosebită a celui de al treilea Real, la fel de real ca și celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită …Calea - drum fără sfârșit - văzut în perspectivă în apa Mării.
De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei ceşti de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operaţie, îşi îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorinţele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în faţa acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiţie de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni şi toate grijile dulci ale alăptării, hăinuţelor şi numelui au dispărut.
Comentarii aleatorii