Voi nu ştiţi cine au fost comuniştii, mă. Voi nu ştiţi nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeţi şi care aşa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-aţi adunat aici ca la circ, credeţi că dacă am venit de la balamuc nu ştiu ce spun? Sau nu am conduită, nu am ţinută, cum zic ăia care se înghesuie să arate că sunt feţe subţiri pe la televizor. Dar nu sunt, mă! Nu sunt, aşa cum poşirca asta a mea din pahar nu e Havanna Club. Ssst. Să nu ne audă cineva. În tot locul este cineva care ascultă. A fost odată când şi pentru mine curgea lapte şi miere. Când tăiam, tot la câteva luni, viţelul cel gras. Fătat în curtea mea, în poiata mea şi pe care, he...he, cică n-aveam voie să-l tai şi să-l mânc.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Grigore al lui Petrache Carsu stătea să facă 45 de ani și (încă) nu fusese însurat vreodată. În copilărie pățise o poveste care avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. Băiețaș de șapte-opt anișori, când era, tată-su, Petrache, a ținut morțiș – pentru că îl iubea ca pe ochii din cap - să-l urce în tractorul ce-i ara ogorul, așa, “ca să se tragă și el”. Și cum voia ca pământul său să fie arat până în buza râpei ce-i mărginea grădina, a insistat la Valer al lui Mutu din Costești să mai tragă o brazdă. Gândea că aceasta înseamnă încă doi saci buni de păpușoi la toamnă. N-a făcut câțiva metri tractoristul nostru, că namila fieroasă se și prăbuși în râpa pe fundul căreia curgea un firișor de apă.
Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
Comentarii aleatorii