Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
Joi, într-un cabinet de țară. Dubla sală de așteptare a cabinetului doamnei doctor Negrea geme de bolnavi, iar asistenta le ține piept cu greu.
Domnul Rusu tocmai a intrat și se pregătește să arunce asupra asistentei un teanc de hârtii pe care nu știe exact ce scrie sau ce sunt, dar e fericit ca scapă de ele.
- Ați adus analizele? întreabă asistenta scriind într-un registru, răspunzand la telefon, îndrumând pacienții, fiind, în general, multifuncțională.
- Aa… Da. Da, sunt rezultatele. Cred.
- Dați să văd.
Pacientul i le pasează cu o figură gravă și se apleacă ușor deasupra asistentei, în așteptare.
- Poftiți, de la inimă. A zis domnu` doctor că nu merge bine.
- Da.. V-a prescris și tratament.
- … Că merge… Nu știu. Înapoi.
- V-a dat medicamente. O să fiți bine.
Khora. Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau.
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Mașina rula lin pe asfaltul umed. Era dimineață. Aburul se ridica. Îi îngreuna vizibilitatea. Trecuseră prin câteva păduri. Plouase puternic. Alexandra dormea cu capul sprijinit de un pulover. Scrumiera era plină. O dimineață lenoasă. Confortul scaunelor de piele îl adormea ușor. Urma Fredeburgul.
***
- Lasă naibii gps-ul și fii atent la mine! Dacă ajungem prea târziu?!
- Ce e târziul pentru tine, draga mea?
- E ca atunci când așteptam să termini de vorbit la telefon cu mă-ta!
- Ce nervi avem, știi că mă entuziasmezi într-un mod plăcut!
- Iar vorbești la mișto! Uneori am impresia că ești un străin!
- Ce înțelegi tu prin străin, draga mea?
- Lasă-mă dracu’ cu maieutica ta. Vrei să accelerezi un pic?
- De ce?
Comentarii aleatorii