n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Ușa se închide lent în spatele Luizei cu un click cunoscut pentru colegele de cameră. E îmbrăcată într-un trenning cu o dungă albă de-a lungul mânecilor, care se mulează pe dimensiunile standard, bluza îi coboară până la nivelul taliei, iar pe abdomen atârnă șnurul alb al pantalonilor. Luiza are o constituție filiformă la care se adaugă un aer de visător ireversibil, de zburător introvertit. Conformația ei e o tramă biotipală care trece din generație în generație, astfel corpul ei armonios, subțire, de o senzualitate redundantă, se unduiește fin dând senzația unor lecții genetice de etichetă. Structura articulațiilor ei face din simplul mers, din întinsul rufelor, din genericul gest al ridicării unei țigări o poezie mecanică. E naturalul, e autenticul unei femei frumoase. Și ciudate.
Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
În bucătărie scăpă de interogatoriul mamei, plecată să-l hrănească pe tatăl bolnav. Era greu să treacă ușor peste cearta cu Lacedemona, înainte de fuga ei cu băiatul patronului de la „Vinul Negru”. Se mulțumiră să privească împăcați șirul cănilor de lut din galantar și să alimenteze cu ciocălăi focul din soba de fier. Nici cu mama lucrurile nu erau simple.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Comentarii aleatorii