Căutând-o, era imposibil să nu o găsească; știa unde locuiește și i se putea aține în toate drumurile. Într-adevăr, a zărit-o pe o clipă într-o zi cu zăpușeală. Urca în tramvai și ajuta o bătrânică îndoliată să ridice un coș greu de răchită.
Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
În acea zi, dealurile submontane erau oglindite pe cer. Norii luau forme vaporoase, modelaţi de lentoarea vântului. Oamenii aflaţi la coasă pe terase păreau a săruta orizontul cu veneraţie faţă de vremuri de mult apuse, când zeii încă nu erau uitaţi sub praful amintirilor. Arşiţa pârlea frunzele şi alunga peştii în mâl. În sat, animaţia prevestea întunecarea minţilor şi vălmăşagul ideilor. Paloarea chipurilor împrumuta ceva din frica de întuneric a copiilor. Clopotele vuiau prelung, aparent fără motiv. Căruţele cu roţile lor de lemn stârneau praful uliţelor. Animalele gemeau de căldură, oamenii îşi fereau tălpile de asfaltul fierbinte. Purtaţi de valul irezistibil al zvonului, mergeau către centru fără a-şi abandona uneltele.
Se gândea tot mai mult la fotografia de nuntă a gazdei, la soțul ei negricios cu început de chelie și mustața subțire ca spicul de grâu lovit de tăciune. Alături de ea, în floarea vârstei, cu chipul oval și bărbie tăioasă, el ar fi trebuit, printr-o destindere a trăsăturilor și o îmblânzire a privirii care exprima, singular, gândul acelui moment, să apară diferit față de realitate .
Direcția în care privea trăda distanțarea de mireasă și mai ales de buchetul ei de flori ridicat prea sus pentru a intra în cadru. Părea să se fi ridicat pe vârfuri pentru a fi mai înalt. Fruntea i se încruntase obosit iar buza de jos i se răsfrângea într-un geamăt de durere.
Comentarii aleatorii