A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Mama lui Jamal e o femeie de treabă.
Chiar nu pricep, se scriu kilometri de texte și nimeni nu zice nimic despre femei.
De frumusețea lor, de șarmul lor inegalabil.
Privirile furate, dansul.Toate, artiste de cinema.
E greu de scris despre femei cum și cu muzica, nu prea merge.
Cum să descriu o fugă de Bach? Oricit am sta
lîngă pian descifrînd mișcarile, măinile
actriței cu părul delicat strîns la spate.
Fetele din filmele rusești erau înnebunitoare, cu codițele
lor împletite și ochi albaștri de cădeam sub scaunul
cinematografului de cartier. Mergeam la Scala,
să vedem Balada soldatului rus. Femeile plîngeau,
plîngeam și eu după banii dați pe bilet.
Nevasta lui Jamal, Jazziza, mi-a povestit de soțul ei, actor de cinema.
Joacă în filme de aventuri cu pirați.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile:
- Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna și-o liniștește:
- Nu, Tamara, eu și ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răcești.
- Și eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.
Ajunge la ușă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi pornește sarabandă prin haine, de jur împrejur apele șiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deșert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trântește ușa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroși.
Comentarii aleatorii