Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare.

atunci văzui infanta.
era întinsă pe catifea verde între flori de lotus culese de samurai tineri
în parcul înconjurat de lacuri sărate .
ce bucurie să o vad în sfărșit moartă, eliberată de iubiri inceste,
avea pe buze zîmbetul unui sărut pentru caii albi priponiți în curte,
stapîna zicea ca e anul în care caii zboară peste ocean căutînd un loc
sa doarmă, dar foșnetul morții ei colosale nu ne lăsa sa ne odihnim,
infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea cupa de vin otrăvit din mîna stăpînei..