Înalt, cu o strălucire orbitoare se ridică în fața mea...
Privindu-l în ochi îmi dau seama de mareția lui imaterială pe care nu o voi putea atinge vreodată oricât de mult aș încerca...
Privirile ni se întâlnesc iar eu sunt copleșit de ură. Îmi zâmbește blajin, și-mi întinde mâna.
Știe ce voi face, și totuși zâmbește.
Fac câțiva pași, întind mâna, și-l ating... e cald. Și calm.
Cu o mișcare fulgerătoare îl lovesc peste față cu sete mușcându-mi buza până la sânge.
Sunt impresionat de cât de puțin s-a mișcat așa că îl lovesc din nou.
De data asta un firicel de sânge i se scurge pe obraz, coborând încet spre piept unde dispare sub cămașă.
-M-am săturat de tine! M-ai urmărit toată viața!
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor şi lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei şi chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleaşi feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înţeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineaţa, o lăsa în pat ca pe o zână adormită.
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Comentarii aleatorii