«Aşe îmi trebuia mie azi biserică cum îi trebuiesc lupului ocheri, bombănea unchiul Fedea stând în genunchi şi din când în când uitânduse cu coada ochiului spre ornicul de pe perete ce-l dăruiese bisericii Mnihai a Bodnarului. – Da parcă poţi desluşi de aici ţifrele de pe faţa ceasului? Şi ţaigărele-s subţiri ca nişte igliţe de ’mpletit ciorapi... Da de la zgârciobul de Mnihai a Bodnarului la ceva mai bun nici să nu te aştepţi. De ar vedea el ce horlog are domnul puliţişt. Zici că-i credenţ nu ceas! Iar când e punt ora ezactă, sare din ea un cuculete şi aşe de mândru cucăieşte de zici că eşti în Dumbrava Tătarului nu în odaia puliţiştului, iar calicu’ de Mnihai a Bodnarului dăduse bisericii – ia ţie Ilia ce mie nu-mi hia! Da şi popa îsta atât întinde căzania, de mi-or amorţit genunchii.
Un fel de poveste care nu are nevoie de diacritice.
Cineva, un copil, m-a desenat trist. Realitatea e cu totul alta, dar copiii au viziunile lor despre oricine.
Nu, nu sunt trist mereu, doar atunci… seara spre noapte, noaptea, la mijlocul zilei, uneori vara, deseori toamna, cam toate anotimpurile vin peste mine cu starea aia de imponderabilitate, de excludere, de repetare a uimirii de a nu percepe iluzia fericirii. Tot timpul meu e arondat superbei extinderi a futilului spre malul trecerii.
- Păi dacă Dumnezeu este în afara timpului, atunci de ce nu intervine pentru a dispărea prin cauzalitate toate atrocitățile ce sunt prezente în istoria omenirii? Spuse tânărul, în timp ce își privea fix unghia arătătorului care îi intrase puțin în carne. Ceva în gen Hiro Nakamura ar fi o joacă de copii pe lângă ce poate face El, nu? Mai spuse aplecându-se puțin, ca pentru a - și dezmorți corpul.
- Eu cred că Dumnezeu a ales cea mai bună dintre variante și nu pentru istoria omenirii, ci pentru istoria Universului, altfel nu mi-ar conveni deloc ideea ca El să fie Dumnezeu, iar în timp ce conversa, din complezență, omul trecut de 40 de ani se întinse după ceașca de cafea, o luă, sorbi puțin, după care îl cuprinse un sughiț discret și avu impresia că tocmai depășise o zi obositoare.
“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic.
Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Comentarii aleatorii