Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuți printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.
Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Coșmaruri. Voi, atât de frumoși cândva pe dinăuntru, cu ochii închiși fremătând de speranțe, ghemuindu-vă cu un vis în brațe, voi, care nu mai știți să aninați luminile de colțuri și să porniți pe drumuri nebătute, voi nașteți coșmaruri cu ușurința cu care noaptea adulmecă umbrele.
Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
Comentarii aleatorii