-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să vă dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.
Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze într-un costum de fâș și să-l dăruiască pe băiat bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, fiindcă fusese înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...
Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.
Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Comentarii aleatorii