Dacă aș pune față în față bunicul și nepotul, relația asta alterată ar nenoroci întregul dialog.
Cu doi străini, iar e complicat. Pentru că încă eu mai cred...
Voi nu ştiţi cine au fost comuniştii, mă. Voi nu ştiţi nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeţi şi care aşa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-aţi adunat aici ca la circ, credeţi că dacă am venit de la balamuc nu ştiu ce spun? Sau nu am conduită, nu am ţinută, cum zic ăia care se înghesuie să arate că sunt feţe subţiri pe la televizor. Dar nu sunt, mă! Nu sunt, aşa cum poşirca asta a mea din pahar nu e Havanna Club. Ssst. Să nu ne audă cineva. În tot locul este cineva care ascultă. A fost odată când şi pentru mine curgea lapte şi miere. Când tăiam, tot la câteva luni, viţelul cel gras. Fătat în curtea mea, în poiata mea şi pe care, he...he, cică n-aveam voie să-l tai şi să-l mânc.
„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
***
Undeva în decorul pestriț al camerei de cămin țiuie alternativ, în diferite intensități alarma. Marga doarme eșuată, e adaptată la sunet, îl integrează în vis și nu se trezește niciodată. Sandra plecase deja, fusese alarma de la ora 6. Ticuța mormăie ceva și se întoarce cu spatele într-un efort de a prelungi somnul. Luiza se ridică, privește în jur aștepând ca Sandra să se ridice, să plece la facultate, iar când n-o vede, își freacă ochii înciudată realizând nu e alarma Sandrei. Aruncă perna vizazi și Ticuța mârâie ceva.
După zece secunde exasperată se urnește și oprește alarma.
I-au spus Vezică. Accentul, bată-l vina! Vezi că te caută nu’ș cine, vezi că vin diseară pân’ la tine... Vezi-că-le astea la un loc i-au adus porecla. Și cu ea a rămas. Numele lui e Claudiu. Dar cine să-l mai țină minte? Nimeni nu l-a învățat să pronunțe cuvintele astfel, într-un fel al lui, care enervează pe unii și distrează pe alții. Dacă i se pare că îl sâcâi, urgent te expediază printr-un fermecător „mămălaș’?”.
Comentarii aleatorii