Deschid ochii. Lumina zilei mă învăluie, aurie. Pipăi cu degetele de la picioare, lenjeria răcoroasă de satin. Asta îmi aduce o stare de confort aproape narcotizantă. Zâmbesc. Presimt ca voi avea o zi perfectă. Atât cât poate fi de perfectă o zi de una singură.
- Așa îți începi compunerea ?
- Cine spune că-i compunere?
- Nu o să ai niciodată succes!
- Dispari! M-am gândit deseori la noțiunea de minciună. Am citit mult în ultimul timp și foarte amestecat, și…
- Vrei să scrii comercial? Atunci scrie ce vor ceilalți să audă! Nu are importanță ce vrei tu! În librării rămân banii lor! Asta contează!
Doamna aceea, cu părul blond, înspicat cu alb, coborât în bucle pe lângă tenul deschis la culoare, aproape palid, se privea în oglinda de la baie. "Frumoasă culoare de păr am! cât se mai chinuie puştoaicele astea să prindă nuanţa asta!"
.....Pe drumul principal al cătunului X, din comuna Y, se derula un eveniment mai rar decât Crăciunul și mai surprinzător decât orice moft al naturii. Două mașini identice se strecurau sârguincios printre construcțiile de chirpici și celofan.
La capătul uliței, roțile din față ale dubiței se încăpățânară, intrând, pe jumătate, în gura flămăndă de noroi.
-Paștele mă-sii, bolborosi grăsunul din dreapta șoferului, frecându-și fruntea proaspăt pricopsită cu un cucui. Vrei să-mi spargi scăfârlia, nerodule, de mă bagi în parbriz? De ce-ai frânat așa?
-Păi n-am frânat, ne-am împotmolit! Am întrat în mocirlă.
-Mda, și acu’ ce facem? Cum ajungem?
-Păi am cam ajuns. S-a terminat strad... ulița. Deci, de-aci băgăm autopasu’.
Presimțind că ziua aceea avea ceva neobișnuit, Alex intră pe poarta imensă a facultății cu senzația că iar va lipsi de la aceleași cursuri mai plictisitoare decât după-amiezile în care, dacă nu citea, pierdea vremea prin camera sa din P11, holbând ochii pe pereții igrasioși și ascultând cine știe ce post de radio cu muzică de doi bani. Senzația nu dură nici câteva secunde pentru că, înainte de a o lua pe culoarul care ducea către amfiteatru, Alex se hotărî subit să coboare scările ce duceau către subsolul unde abia se deschisese barul facultății. Ce feeling ciudat avusese când pășise prima oară în acea hrubă, numită bar, unde totuși nu puteai servi nici o băutură alcoolică, dar, mai presus de toate, nu puteai respira normal datorită fumului gros de țigară.
Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
Comentarii aleatorii