Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu.
(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
A mai plecat un învins. Aseară şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, a deschis larg uşile şi ferestrele casei, implorând întunericul să-l acopere; şi acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans şi, poate, spre dimineaţă, au plecat împreună. În cealaltă împărăţie. Pentru totdeauna.
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
Comentarii aleatorii