(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
Abia mă trezisem și mi se părea că tavanul este mult mai sus ca de obicei, că albastrul peretelui din stânga făcuse rocada cu orange-ul din dreapta.
“Mai e camera mea?!” mă întrebam ca un om care dormise într-un alt pat iar dimineața totul îi era neobișnuit și nu știa unde se află. Pot să presupun că așa te simți și după ce mori și te găsești în grădina îngerilor unde totul este...cum este.
Comentarii aleatorii