Maxim încă din primele zile de școală i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul primului său an școlar a fost premiantul clasei. Maică-sa și frații săi nu mai puteau de bucurie și au hotărât că oricât le-ar fi de greu nu se vor lăsa până n-o să-l vadă pe Maxim om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.
– Măcar cantonier de-ar fi, să ridice și să coboare bariera și tot nu se va chinuii corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – se bucura Anna în fața învățătorului.
Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, așa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a spus dintr-o dată.
Cu ochii închiși, ascultam șinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele mașinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile și coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îți îngrămădești toată suflarea într-o bulă mică de apă și să speri că pereții nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, știi că aș fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îți pună prosoape reci pe mâini.
Eva se clatină, cineva ar spune că dansează, își împinge spasmodic pieptul și capul în față, părul e răvășit, sub picioarele goale covorul s-a strâns. Pe masă e o cană plină ochi.
Tătăițul a ieșit de la doctor și tocmai a luat 117, stă cuminte pe scaunul rezervat bătrânilor și invalizilor, cu mâinile în poală. Intersecția e blocată, șoferii înjură sau așteaptă, pufăind, să se descongestioneze traficul, cum promite la postul de radio un domn cu epoleți.
E praf și e un șir de clădiri cenușii, mai încolo blocuri vopsite spre stradă în albastru sau roz, în spate, dacă te plimbi găsești aceeași cărămidă ce te duce cu gândul, fără să-ți stârnească papilele gustative, la carnea suculentă rânduită amețitor de sus, deasupra uruitului continuu.
Am venit cu soţia la invitaţia lui Dan şi a Aureliei; au vrut să ne anunţe că se căsătoresc şi ne-au propus să le fim naşi; am băut şi am sărbătorit. Pe la două, două şi ceva noaptea, am aţipit. M-am dus în sufragerie şi m-am întins pe canapea; când m-am trezit, lângă mine, erau ăştia pe care nu-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie.
“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic.
Comentarii aleatorii