Cineva, un copil, m-a desenat trist. Realitatea e cu totul alta, dar copiii au viziunile lor despre oricine.
Nu, nu sunt trist mereu, doar atunci… seara spre noapte, noaptea, la mijlocul zilei, uneori vara, deseori toamna, cam toate anotimpurile vin peste mine cu starea aia de imponderabilitate, de excludere, de repetare a uimirii de a nu percepe iluzia fericirii. Tot timpul meu e arondat superbei extinderi a futilului spre malul trecerii.
Nimicul extrem nu doare, el doar este. Pregnant. Deasupra. Dedesubt. Peste tot. Niciun moment nu face figuri, nu merge la mai multe capete, nu atrage dualitatea, nu ascunde memoria cum nu ascunde memoriei toate celelalte nimicuri invitate demult pe strada mea.
Nimicul nu cade peste mine din cer, nu arde etape, dar nici nu cere fidelitate. P-asta i-o ofer eu. Dezinteresat. Nu-l contest cum nu-i contest seriozitatea demersului de a permanetiza statornicia vizavi de umerii mei.
Nu cer daune, nu solicit chirie, spiritul meu i se vinde gratis, nu vreau nimic de la nimic.
Deci (“ador” acest “deci”), eminamente, nu sunt un trist. Sau, mai bine zis, nu unul conjunctural, recuperabil. Am avut, am, probabil voi mai avea, momentele mele pe care unii le-ar putea considera bune, chiar foarte bune. Bucuria mi-a alintat uneori rictusurile, cucuiele, reflexele, prostiile, iubirile.
Dar n-a putut ucide nimicul. E indestructibil, bine sedimentat, serios, cu porniri ancestrale simple: acelea de a ocupa (nu, nu vremelnic) teritorii pe care le crede cuvenite.
Nu e interesat de nimic (doar e nimicul, nu?), nu-l doare capul de posibilele neajunsuri pe care le poate produce, nu pierde timpul cu analize pe texte, nu vede pe termen lung, n-are complexe de inferioritate (cum poate ar trebui fiind un mare nimic), nu alege, nu fuge pe urme de himere, nu cere voie, nu permite, nu atrage, nu respinge. Nimicul nu tace, dar nici nu sparge timpane, nu crede, dar nici nu combate, n-are lungul nasului, dar nici tupeu de fante de cartier, nu-i plac excesele (poate habar n-are ce-s alea), dar nici nu se teme de veleitarism.
Nimicul nu se teme de verdicte, n-are scrupule, dar nici nu poate spune cineva despre el: “e de-a dreptul imoral!”.
Nu pretinde continuitate. O are.

Ei, dragii bunicului, sunt obosit de prea mult nimic. Concluzii nu prea sunt. Ce nu mi-e foarte clar? E simplu: copilul acela, de ce m-a desenat trist?