Aceasta este o carte scrisă fară o limbă precisă.Un fel de revoluție fară participanți, manifeste puse la uscat sub albul de zinc pictat post-post modernist. Narațiunea (cere teoria), începe bulversant:
"Ca un nebun, muream linear după paravane cognitive".
Si acum să trecem la miezul lucrurilor: Diagonala are avantaje asupra
Alunecare. Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt.
Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
În dimineaţa aceea geroasă, sticloasă, de cincisprezece decembrie, ai ieşit din apartament cu gândurile bine împachetate, bine aranjate în sertarele minţii. Ai încuiat cu atenţie uşa, sus şi jos, ai verificat-o, protocolar, de două ori, să te asiguri că e bine închisă, după care ai sigilat cheia, ca-ntr-un seif, în buzunarul interior, la câteva obiecte vestimentare distanţă de inimă. Scările, flancate de pereţi prost văruiţi, tatuaţi cu înjurături desenate tremurat cu fumul de la o lumânare (probabil din noaptea de Înviere), te-au primit încheindu-ţi tacticos nasturii de la palton şi trăgându-ţi adânc fesul peste urechi.
- Ziua bună, Bâzdoacă.
- O fi, Rămurele.
- Auzi, bre, dă-mi şi mie trei din alea în plic, ca la oraş, de le bagi în apă şi se fac calde şi maro, le dugheşti şi nu mai dormi trei zile.
- 3 în 1, cafea de aia?
- De aia, de aia, că mă omoară Toderaşu’ la cap.
- Câte vrei, bă?
Comentarii aleatorii