Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Bătrânele îşi plecară capetele şi înaintară. Înfipseră bastoanele în ţevile-suport din colţurile ringului, apoi păşiră pe suprafaţa de gresie şi se opriră în faţa bărbaţilor.
Nasturii sacourilor se desfăcură, cămăşile foşniră trase pe braţe, încheieturile noduroase se flexară sub bretelele maiourilor umezite de sudoare şi piepturile slăbănoage, tivite cu păr rar, se umflară, clătinând din pielea flască a pectoralilor.
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii