În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul.
Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.
Comentarii aleatorii