M-am urcat în primul tren. Nu ştiu încotro. Când ştii că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulţi, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a peşte sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheaţa de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aş fi pierdut şi trenul. M-a luat iarăşi pieptul. Scuip vişiniu. Parcă un arici naşte în mine. E frig. Mi-e frig.
Era spre seară. Ziua îşi ostoia căldura şi trimitea în camera doamnei Narcisa Horjeta o boare plăcută. De undeva, de la etaj, se auzeau acordurile unei chitări. Un cântec trist şi vechi. Doamna Narcisa simţi cum i se umezesc ochii. Pentru că, trebuie să vă spun din capul locului, femeia era foarte simiţitoare. Ca în transă, îşi mişcă degetele pe tastatură. „Vine, se gândi ea, vine”. Despre inspiraţie era vorba.
„Despre ce să scriu: despre violet sau despre albastru ?, se întrebă ea, suspinând.
Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
Comentarii aleatorii