n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Luiza se uită după lungan bătând cu unghia în mozaic un ritm ușor, își spune că data viitoare o să-și ia ochelarii, să-l vadă. Lunganul întră la 204. Și-apoi liniște.
Click.
- Ci faci?
De la 209 apare Ada, din Suceava, colega de serie a Luizei, cu părul în trei direcții, cearcăne de-joi-după-amiaza și cu un lighean sub braț. Studenții suceveni și botoșăneni erau deosebiți pentru că în primul an vorbeau o altă limbă. Către anii trei și patru se adaptau locului, dar accentul revenea mistuitor în certuri.
- Bine, p-aici... Tu?
- Bini, spăl... Hai cu mini.
Luiza se foiește cu intenția de a se ridica și mimează perfect actul ratat.
Am venit cu soţia la invitaţia lui Dan şi a Aureliei; au vrut să ne anunţe că se căsătoresc şi ne-au propus să le fim naşi; am băut şi am sărbătorit. Pe la două, două şi ceva noaptea, am aţipit. M-am dus în sufragerie şi m-am întins pe canapea; când m-am trezit, lângă mine, erau ăştia pe care nu-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie.
„Pfoaileou, ascultați aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deșucheat. Bun la brașoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaști, până spre miezul nopții. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura școlii - de când o arase și pusese păpușoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „șanțul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Și, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodește câte una de ascultă cu toții ținându-și răsuflarea.
"1. Urmând logica firească a hazardului" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințel
Dimineața, primul lucru pe care îl fac, fuga, deschid radioul. "Send Me An Angel". Zic, bună așa! Sărut-mâna lui tanti Mari de sus și o întreb dacă nu bea cafea cu mine. Zice: ba sigur că da, dar ai și croissant? Zic, nu, dar fug până jos. De obicei mi-e o lene de nu se poate, mai cu seamă la 10 dimineața, dimineața asta însă am simțit eu ceva ieșit din comun și am avut așa un impuls simptomatic pentru categoria mea de vârstă. Tanti Mari, zic, bagă matale mâna pe geam și vezi să nu dea cafeaua în foc. Indiscutabil am nevoie de o femeie, gândesc. De parcă o femeie ar rezolva mare lucru.
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Comentarii aleatorii