Fusese timid și împiedicat de mic. Părinții l-au sprijinit, însă cu timpul ajutorul lor s-a transformat într-o presiune care îi antrena voința în bătălii. Tot de atunci se simțea călcat în picioare, inferior. Ades judecat, rar acceptat. Deși greoi în exprimare, citise mult. Era frate cu Nichita Stănescu, Blaga; dar pe Arghezi îl excludea din grupul său elitist. Se pare că nu se înțelegea cu Blaga. Totusi, îi era imposibil să-și reunească sufletul în mesaje verbale. În luptele lui cu cuvintele perfecte pentru sentimentele-i perfecte devenea plictisitor și deloc spontan. Aveai uneori impresia că orice informație primită o analiza din trei unghiuri diferite, pe trei raționamente diferite. Procesul se traducea în întârzieri ale răspunsurilor până la câteva secunde.
Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută” Loredana Cristea
Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărțirea spațiului locativ și intim cu o persoană cu care aveau interdicție să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viața în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opțiune viabilă. Și-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică și niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei.
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Astăzi m-am trezit mai devreme decât în restul zilelor de vacanță. Și-am ieșit afară. Nu era nici cald, nici răcoare. Am vrut să prind fluturi: și albi, și negri, și multicolori. Am luat paleta de muște, și un borcan de opt sute de grame cu filet. I-am găurit capacul. Mă uitam pe fereastra de la balcon. Vroiam să-mi măsor norocul. Aerul era străfulgerat de o groază de fluturi. Am ieșit să prind câțiva. Vreo trei, mai exact. „Asta o să fie mai ușor decât să mănânci vată pe băț la bâlci”, mi-am zis. Eram amețită din cauza luminii. Eu suport destul de greu căldura.Vedeam fluturi peste tot. Păcat că erau floricele albe, de câmp. După un timp a zburat unul pe langa mine. Am alergat după el și l-am prins sub paletă. Îl lovisem ușor de teamă să nu-și piardă polenul și să moară.
În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Comentarii aleatorii