Pentru a suplimenta datele pe care le avem despre Stefan Doru Dancus, vă voi vorbi în continuare despre domnișoara Nogradi. Era fată bătrână, avea 32 de ani. Nu mai visa, trează, la Feți Frumoși și puțin a durat până când și somnul i s-a golit de vise: domnișoara asta era o anomalie a naturii. Am întâlnit-o într-un local ieftin, ghicea în ceștile de cafea - așa își câștiga pâinea și cafeaua. De la masa alăturată, i-am făcut semn și ea a venit să-mi ghicească în ceașca ciobită din care am băut un lichid amar, neplăcut. Și-a făcut datoria, a studiat cu atenție vasul acela din ceramică arsă. Era o femeie frumoasă, împlinită, perfect construită pentru ființe provizorii ca mine. Mi-a luat palma dreaptă, a făcut ochii mari.
Aici a murit mireasa, la crucea ei muriră și 12 bărbați. Rochia albă, brodată cu paiete și iluzii s-a umplut de sânge. Prințul cu floare în piept a murit și el. Sunt ani buni de atunci. Accidentele nu sunt un produs al globalizării, al capitalismului, nici măcar al epocii vitezei. Accidentele sunt de când lumea și pământul, doamnelor și domnilor. În locul în care a dispărut pentru totdeauna, fără a mai afla ce înseamnă ”împreună, la bine și la rău”, cineva a înfipt o cruce. Carnea pământului – străpunsă de fier. Trupurile – străpunse de fiare. Crucea privește de pe marginea drumului, prin ochii lor – cele două poze decolorate, din ceramică. Privește și îi alege. Pe ei, pe cei care mor în accidente la fel de stupide, la fel de tragice.
Aproape că trăiau numai cu bere și pâine. Profitau și de faptul că Alex avea abonament la cantina studenților. Ea oricum nu mânca acasă și ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatăl, care devenise destul de curios și o întreba mereu unde se duce, de ce întârzie atât de mult, cu cine pierde nopțile în week-end-uri. Nu le răspundea, făcea pe misterioasa. Ce naiba căuta ea într-o familie de snobi, cu aere de mari bogătași și funcții mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Îi ura cumplit, mai ales pe taică-său, grobian din fire și care, descoperindu-i jurnalul, își bătuse joc de ea și o făcuse intelectuală frigidă. Cum avea să facă ea bani? În stradă, că la catedră murea de foame și nu avea să se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere!
Vasul naviga de un timp prin apele teritoriale ale țării WU.
Căpitanul, profund cufundat în meditație nu observase schimbarea de decor. Alge fosforescente iluminau feeric apele verzi albastre pînă acolo unde țărmurile îndepărtate alcătuiau peisaje fantastice, de un incredibil pitoresc.
- Ca să îl poți scrie pe 2, trebuie să știi cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată foarte frumos pe hârtia ta.
Mic se duse, luă atlasul, căută și descoperi pasărea plină de grație.
Ce părea să privească atent – poate doar pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.
- E bine?
- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ți veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…
- Nu știam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.
Comentarii aleatorii