Odată, unchiul Fedea o păţi rău de tot.
Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban şi ascunzându-se în tufişuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furişa printre tufişuri şi asmuţii câinele asupra lui:
– Şo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâşu’ mă!...
– A-a-a-a-a!... se auzi din tufişuri, un răcnet sfâşietor, de-l trecură pe cioban fiorii.
Sprinten ca un veveriţoi, unchiul Fedea se căţără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranţă, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufişuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» şi mai sfâşietor decât primul, un «Ă-ă-ă!» înnăbuşit şi un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumuseţea.
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
O vale rîpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari și cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
El îmi citea visele doar punându-mi degetul pe frunte.Stăteam nemişcată între genunchii puternici. Nu aveam nimic de ascuns, însă o luptă cumplită se dădea în mine, simţeam o tensiune imensă pe şira spinării.
Poţi, hai că poţi, şoptea îndârjit. Lasă-mă să pătrund. Acum te rog, acum, iubito.
Era infernal cum putea să doară, să obosească, să excite. Mă simţeam dezbrăcată până în adâncul fiinţei, virgină, avută, sorbită particulă cu particulă cu evident efort,cu sentimentul de himen ce incomodează. Nu ştiusem din ce zbor sunt făcută, ce gust am.
În mine se deschidea un al nu ştiu câtelea simţ. Recunoşteam dragostea din trei unghiuri, al meu, al său şi al nostru.
Comentarii aleatorii