Ceva mai departe, pe mijlocul străzii, fusese săpat un şanţ adânc în diagonală şi bucăţile sparte de pavaj stăteau grămadă pe movilele de pământ de pe margini, amestecate cu aşchii de scândură şi resturi oxidate de ţeavă. Maşina ocoli capătul mai lat al şanţului, împrejmuit cu plasă şi trecu dincolo, urcând pe trotuar, luminând cu farurile asfaltul ciuruit de gropi.
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
Învățasem cine sunt. Pentru cei mai mulți oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, cel puțin în anii de copilărie, a fost altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Părinții, ceilalți copii din sat.
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
Ieșea în fiecare noapte “la plimbare”, spunea ea, desculță și cu rochia lungă măturând ulița de praf, se uita lung la vaca din curtea vecinului până aceasta îi întorcea enervată spatele, apoi pornea în fugă spre deal, împiedicându-se când si când, căzând, ridicându-se, alergând iară, până ajungea în vârf. Acolo, dădea capul pe spate, deschidea larg gura, întindea brațele și un icnet scurt și sec era tot ce se auzea. Lacrimi i se scurgeau pe gât în jos, ajungând pe pieptul uscat, parcă dintr-o încercare disperată de-al înflori. Stătea acolo preț de-un ceas. În aceeași poziție de răstignire falsă. Dar capul stătea plecat și gândurile păreau c-au împovărat și umerii care încet-încet se cocârjau tematori și vinovați.
Comentarii aleatorii