Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici şuşăgaş nu era. Nici nu i se îndoiau şaranţurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i şuiera„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-şi întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate.
Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun, blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Dormea pentru prima dată întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deaorece chipul lui avea o frumuseţe stranie. Lumina palidă îl făcea mai frumos. Aşa cum n-a mai fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat de la morgă. În ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit, iar o verişoară chiar exclamase surprinsă când intrase în capelă "ce mult seamănă Trăienuţ cu Pavarotti, aşa, în costum şi cu barbă! Şi ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum".
Mergeam de-a lungul drumului, fără să știu de ce, și ziua mea se apropia de o amiază fierbinte. M-am așezat la umbra răcoroasă ce atârna ca faldurile unei rochii printre crengile unui arbore. Iar în momentul când mă cufundam în brațele odihnei, l-am văzut: un nebun rătăcit, ars de soare și cu păru-ncâlcit, cu buzele strânse pecetluindu-i sufletul înfricoșat și trist, cu ochii albaștri arzând precum un foc izbucnit pe neașteptate, căutând Marea Dragoste. L-am ademenit cu un strop de apă rece, iar el mi-a vorbit despre sine.
„După ce a participat la balul de binefacere, Zâna Senzual a venit chiar ea la orfelinatul „ Micul Prinț” să doneze banii strânși din donații. Zâna nu s-a sfiit să îi ia în brațe pe cei de la orfelinat, din contra, a încercat să formeze legături de prietenie cu micuții.”
Televizorul mergea singur de o bucată de vreme. Cristina pregătea meticulos nodul funiei. Trebuia să fie perfect, ca o mamă bună. Lustra era și ea pregătită, o aștepta de ceva timp. Puțin cam șubredă, însă cu toate garanțiile de rigoare. Avea s-o țină și avea s-o țină cât trebuie. Se urcă pe taburetele ciobit la colțuri. Legă funia de lustră. Își strecură capul în bucla făcută atât de frumos și cercetă locul faptei.
Comentarii aleatorii