întîi a venit o maşină roşie cu o girafă la volan. fredonînd i live my life for you girafa a clipit cam obraznic pentru gustul meu - ce mai faci Mişule? nu i-am răspuns. cum să răspunzi unei girafe care îşi scoate capul prin plafonul maşinii are picioarele din spate înfipte în carburator şi dă din coadă prin ţeava de eşapament? oricum creierii îmi zumzăiau ca o piatră de polizor! fii atent Mişule mi-am zis, piatra asta se sparge nu e bine fixată pe ax, auzi cum bate. şi chiar s-a spart. atunci au venit escadrilele de licurici, parcă erau Stukas-uri în picaj.
Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și chiar autoironii de campus, „erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile ei pe dreapta”), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș.
"4. Oz, arme și cetera" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințele prostscrișilor&
decembrie. Man privi cele cinci stele din vata și bradul cu crengile vii, ridicate spre cer ca un candelabru invers, își privi picioarele blegi și își spuse: "Să mi-o sugă toată pelteaua asta albastră care stă acolo ca proasta." Își apucă piciorul drept și își spuse: "Mi-ar prinde bine de cange, să o prind pe fata asta de talie și să mi-o arunc în poale. Ce să fac cu ea în poale? Mi-ar ține de cald. Iarna e frig." Piciorul căzu cu zgomot, însă nu cu zgomotul acela de proteză goală pe dinăuntru, ci așa cum plesnește jambonul de carne pe cimentul umed al abatorului. Fata îi aranjă căciulița și aștepta. Iarna e frig. Piciorul asta strâmb ar fi fost numai bun de pus pe foc.
În seara aceea auzi cîteva bătăi în poartă. Bătea cu nelinişte, cu grabă, de parcă ceva s-ar fi întîmplat. Bătrînul nu se grăbi însă. Şezu cîteva clipe, parcă pentru a fi sigur că nu i se înşeală urechile. Era un sunet ale cărui amintiri se ascunseră de ceva vreme în subconştient, de ani buni nu mai urcase nimeni la căsuţa lui din deal. Şi era cale lungă de mers, mai bine de două ceasuri pînă la prima casă din sat. Ultima dată cînd el a coborît să dea ochii cu oamenii a fost toamna trecută. Acum nici nu s-ar mai încumeta să coboare. Îl cam lăsaseră puterile şi nici prezenţa sătenilor nu i se părea prea agreabilă. Unii chiar rîdeau de el, îl asemuiau unui pustnic, nu înţelegea nimeni opţiunea aceea stupidă de a se cocoţa în vîrful dealului.
Era un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Te apăsa greu ca un tavan cu grinzi din lemn de brad. Ploaia a venit firesc. Deasupra ta, frâmghii rezistente suspendate din cer coborau insistent. Te mângâiau pe gât, ţi se încolăceau şi îţi propuneau salvarea.
Dintr-un bloc putred şi gri, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi îţi sfredelea în cap. Te gândeai că pacea asta care îţi era servită pe tavă, întunericul ăsta găunos, nu avea să ducă decât la moarte.
Simţeai că eşti un fluviu care curge prin tine însuţi şi te devastează. Te refugiai înafara ta. Te priveai de sus, erai un simplu om.
Comentarii aleatorii