Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva.
În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
...Poate că ar fi trebuit să mai treacă ore bune pănă să conștientizeze țeapa pe care o luaseră. Patru perechi de ochi lustruiau pereții, fără ca să se intersecteze între ele. Nici una dintre aceste perechi de ochi holbați și amețiți de alcool nu era dispusă să-si citească în celelalte propria rușine și teamă. Era singurul lucru care încă le mai ținea în lumină.
După discuții purtate în surdină, apoi reluate mai tare și condimentate cu tuse de apropo, după mai multe ocoluri încununate cu amabilul „pot să vă mai aduc ceva?”, ospătarul, dezlegat probabil de patron, se apropie de masa celor patru. Își drese vocea teatral.
Comentarii aleatorii