Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare.
„După ce a participat la balul de binefacere, Zâna Senzual a venit chiar ea la orfelinatul „ Micul Prinț” să doneze banii strânși din donații. Zâna nu s-a sfiit să îi ia în brațe pe cei de la orfelinat, din contra, a încercat să formeze legături de prietenie cu micuții.”
Televizorul mergea singur de o bucată de vreme. Cristina pregătea meticulos nodul funiei. Trebuia să fie perfect, ca o mamă bună. Lustra era și ea pregătită, o aștepta de ceva timp. Puțin cam șubredă, însă cu toate garanțiile de rigoare. Avea s-o țină și avea s-o țină cât trebuie. Se urcă pe taburetele ciobit la colțuri. Legă funia de lustră. Își strecură capul în bucla făcută atât de frumos și cercetă locul faptei.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
.....Pe drumul principal al cătunului X, din comuna Y, se derula un eveniment mai rar decât Crăciunul și mai surprinzător decât orice moft al naturii. Două mașini identice se strecurau sârguincios printre construcțiile de chirpici și celofan.
La capătul uliței, roțile din față ale dubiței se încăpățânară, intrând, pe jumătate, în gura flămăndă de noroi.
-Paștele mă-sii, bolborosi grăsunul din dreapta șoferului, frecându-și fruntea proaspăt pricopsită cu un cucui. Vrei să-mi spargi scăfârlia, nerodule, de mă bagi în parbriz? De ce-ai frânat așa?
-Păi n-am frânat, ne-am împotmolit! Am întrat în mocirlă.
-Mda, și acu’ ce facem? Cum ajungem?
-Păi am cam ajuns. S-a terminat strad... ulița. Deci, de-aci băgăm autopasu’.
E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Comentarii aleatorii