Nu știu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic. Toți oamenii mari visau să fie și mai mari, iar unii copii se străduiau să se țină după ei, de aceea când, îi întrebai despre un lucru sau altul, înmulțeau totul cu trei. Nu înțeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată. Doar omul despre care nu știu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac și din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Așa că s-a dus la ea, plin de frică. Furnicuțo, mă gândesc că poate ai vrea să fii și tu, într-o zi, Cineva! Dar furnica nu îi răspunse, după cum ați ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
1. Au mai rămas doar amintiri, regrete şi durere. Ea plecase, iar Arnis Korel refuza să părăsească cimitirul colnicului, înţelegând pentru întâia oară că absenţele importante, uneori, goleau de lumină şi culoare vastităţile Vidamiei. În decorul văzduhului cenuşiu privirea surprindea nişte specii de plante necunoscute, cu lujere noduroase şi frunze smolite, aidoma decupajelor de postav, decolorate din pricina ploilor autumnale. De jur împrejur arborii seculari îmbrăcau hlamidele umbrelor durabile, ornate cu frunze de rugină sărată ori cu reflexe lichide, simbolizând ceva indefinibil.
Privi la ceas.
- Ți-e frică?
- Da.
- De ce ți-e frică mă?
- De dumneavoastră.
- Da’ ce sînt eu mă, Dumnezeu?
- Nu, nu sînteți... dar..
- Aaaa, deci nu sînt... Că numa’ boii ca voi cred în așa ceva. Da’ ce sînt eu, mă?
- Sînteți... ăăă, tovarășul locotenent major...
- Așa.... și deci?
- .....
- Deci?
- .... Nu știu..
- Ce nu știi mă?...
Băiatul privea aproape speriat. Parcă vroia să citească în ochii cenușii ai securistului un indiciu, ceva care să îi sugereze ce ar trebui să spună ca să nu îl întărîte și mai rău..
Gheonea însă dădu din mînă cu dispreț și se îndreptă spre fereastră. Privi o vreme pierdut pe geam. Sugea din țigara care îi sfîrîia între degetele galbene și își aminti de vernisaj.
- Deci, se întoarse brusc spre băiat, de unde îl cunoști pe Petrus?
Comentarii aleatorii