„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha : cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister , care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce ; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky – „Umbrele strămoșilor uitați”)
Țârâitul ceasului nu putea fi oprit cu o singură miscare de mână așa că trebuie să facă mai mult efort pentru a-l opri din țipat iar asta îl trezește. Se freacă la ochi și în drum spre bucătarie ia halatul devenit deja mic pentru a-i acoperi burta. Toarnă niște cafea și aprinde o țigară...
Am de semnat niște contracte importante azi așa că ar trebui să arăt bine, poate o să trec pe la frizer în drum spre sediu...sau mai bine îl chem direct acolo.
-Mama ei de burtă! Dar la 45 nu ar trebui să mă mai plăng...
În costumul Valentino de două mii de euro se urcă la volanul unui Porsche 911 Carrera S negru și pornește încet spre companie. Unii s-ar mira cum poate el să asculte trash metal conducând așa de lent... Nu depășea viteza legală.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
Comentarii aleatorii