Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.
Cu o seară înainte ca el să...au făcut dragoste. În toate felurile. În toate chipurile...Până la poziţia misionarului când s-au regăsit pe valurile extazului. Durerea insuportabilă ce-l chinuia demult, dispăruse. Privirea ei, prin ploapele închise, simţea cum îl devoră .... Nu mai erau unul şi altul...se regăsiseră... o auzea fără ca ea să vorbească: eu sunt marea, tu eşti sarea...dizolvă-te-n mine.... şi atunci întunericul a explodat...cerul s-a aprins peste ei acoperindu-i cu o mantie imensă, ocrotitoare, plină de iubire... a început apoi să ningă cu fulgi pufoşi de timp străluminat iar spaţiul s-a despletit curgând de jur-împrejur...
- Crezi că e bine să le spunem ce am hotărât? îl privi Corina în ochi pe Bogdan, scuturându-şi poala plină de florile de tei pe care le culesese pentru ceaiul bunicii de peste iarnă.
- Depinde de cât vei fi tu de convingătoare...se mulţumi Bogdan să exclame, căci se vedea că îl deranja evident faptul că prietena lui şovăia într-o problemă atât de serioasă, vitală chiar, pentru amândoi.
- Văd că te-ai bosumflat, dar sunt atâtea lucruri în joc...facultatea noastră...de fapt, viitorul...
- Viitorul meu eşti tu, altceva nu mă mai interesează! se aprinse Bogdan, răsucindu-şi un perciune, gest reflex, la care apela ori de câte ori îl supăra vreun lucru sau vreo vorbă la cei din jurul lui.
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
Comentarii aleatorii