Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...
Din "5. Ceasul de zaț și busola de cenușă" din volumul de debut "Să îndeplinim dorinț
sunt o femeie ușoară și stătea în lotus pe covorul meu maramureșean tocit, cu firele duse, culorile șterse într-un singur loc. de când intrase prima oară în casa mea șezuse pe locul acela de parcă o mână nevăzută i-ar fi zis fetițo casa asta e ok, câteva neregularități și dacă vrei să faci lucrurile să meargă e bine să le acoperi cât poți tu de bine; oricum sunt o femeie ușoară așa că își așeza mâna pe locul unde covorul meu pierdea din prețul de cost. aceeași mână îmi spunea, dar ea nu avea de unde să știe scoate-o în lume, afișează-te cu ea, pe urmă tot ce e în casa ta va valora o avere, călcat de ea în picioare, așternuturi transpirate de ea, prosoape de baie pătate cu vopseaua ei proastă de păr, ceașca din care numai ea obișnuia să bea, receptorul de care a stat lipită urechea ei.
Gâfâi. Inima mi-a ajuns în gât. Am fost, la un moment dat, ultimul din pluton. Acum câțiva m-au depășit cu o tură. Este ultima mea șansă. Niciodată să nu te grăbești. Ajungi mai repede acolo unde nu vrei. Un cui se înfige în inimă. Gâfăi. Inima …Nu. Ba da. Nu asta vreau. Vreau…Am vrut. Ce am vrut? Capul îmi plesnește. Gâfâiala nu se mai aude. Nu o mai aud. S-a mutat în rărunchi, în picioare, în tot corpul. Întregul care sunt eu…Nu mai gâfâi. Fibrele se contractă-decontractă spasmodic. O lumină imensă…Explozie. De întuneric luminos. Încetinesc ritmul. Ritmul mă încetinește. De ce? Ultima șansă? Pe dracu'! Cine vorbește? Și de ce?… Se destinde. Simt cum începe să se destindă. Cine? Alergarea care, încă sunt Eu. Eu? Nu. Eu sunt cineva din afară care mă privește alergând. Mecanic. Am vrut-o.
Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...
- Trezește-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând și plin de dragoste...
Fetița întinde mâna dreaptă și mângâie ursulețul aflat alături, pe marginea patului. Același ritual în fiecare dimineață. Apoi deschide ochii încet și-i zâmbește bunicului care o privește prin ușa întredeschisă.
- Nu mai sta pe gânduri, te așteaptă cafeluța și apoi...surpriza...
- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi...
- Păi dacă-ți spun, ce surpriză mai e?
Comentarii aleatorii