Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunţată la radio nu-şi făcea simţită prezenţa, doar norii răzleţi croşetau un joc de lumini şi umbre spre mulţimea din târg. Deasupra canalului, roteau pescăruşi gălăgioşi în aşteptarea bucăţilor de pâine aruncate de pescari drept nadă pentru obleţi.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
Există în definiția timpului nostru clipe ce par imperceptibile, clipe ce se vor a fi păstrate și retrăite la nesfârșit, clipe ce nu le vrem trecute. E cumva fericirea cumulul acestora? Nu știu, eu de fapt nu caut fericirea asta, atât de relativă, atât de neatins, atât de...utopică. Nu, eu caut mai multe clipe, poate miimi de secundă, poate minute, poate ore, poate veșnicia între patru găuri negre, la cei patru poli ai fanteziei mele. Sau poate caut drumul cel mai lung către tine. Drumul acela plin de clepsidre al caror nisip nu se termină niciodată, de ceasuri în care numai minutarul funcționează. Da, da, tot mai vreau sa opresc timpul, poate voi reuși, sau… am făcut asta deja.
Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de ușă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăție față de bietul animăluț tremurător în hăinuța lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinișor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalități sinistre. N-o s-o aducă în casă. Știa ea că, după ce-și termină show-ul, “fieruța” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoștea cel mai bine. Știa că se plictisește repede într-un loc și că suferă dacă-i lipsește un flecușteț. De neînlocuit pentru ea.
Comentarii aleatorii