Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul.
O bucată de carton îngălbenită de vreme și de vremuri, o fotografie din care te privește o femeie mărunțică, cu tenul măsliniu și părul negru, strâns și prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii și se revarsă pâna la mijloc ca niște bretele. Poartă conci – un complicat aranjament din șuvițe de păr împletite în creștetul capului- purtat de femeile moațe măritate.
Bărbatul este foarte înalt și blond, sau așa pare în fotografia sepia. Are mustață a la’ Franț Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.
Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschiși la culoare, bănuiți a fi nepermis de albaștrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetița blonda, cu ochi care te fac să zăbovești, cercetându-i cu fascinație.
Aici a murit mireasa, la crucea ei muriră și 12 bărbați. Rochia albă, brodată cu paiete și iluzii s-a umplut de sânge. Prințul cu floare în piept a murit și el. Sunt ani buni de atunci. Accidentele nu sunt un produs al globalizării, al capitalismului, nici măcar al epocii vitezei. Accidentele sunt de când lumea și pământul, doamnelor și domnilor. În locul în care a dispărut pentru totdeauna, fără a mai afla ce înseamnă ”împreună, la bine și la rău”, cineva a înfipt o cruce. Carnea pământului – străpunsă de fier. Trupurile – străpunse de fiare. Crucea privește de pe marginea drumului, prin ochii lor – cele două poze decolorate, din ceramică. Privește și îi alege. Pe ei, pe cei care mor în accidente la fel de stupide, la fel de tragice.
Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorţ- nu contează din vina cui- aveam o fetiţă de mână şi hotărâsem să renunţ la locuinţa pe care o ocupasem până atunci.
Comentarii aleatorii