nici chiar moartea nu poate sta în fața iubirii sau a urii.
"Va plăti! Dacă pot să-i sug sângele, o voi face. Dacă pot să smulg fiecare fibră din carnea ei, o s-o fac și pe asta. Ea trebuie să plătească pierderea, trebuie să sufere pentru ce mi-a făcut. Ea trebuie să moară. Nu! Asta ar fi prea puțin. De ce să scape atât de repede? Eu sunt cel care va suferi veșnic, eu sunt damnatul! Ea de ce să scape? Nu. Cât timp încă mai respir, dacă ceea ce fac eu se poate chema respirat, ea va suferi în fiecare clipă așa cum sufăr și eu. Iar dacă va fi posibil, chiar mai mult."
Îți va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziție sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o ușoară bănuială. A durat mult până a înțeles de ce beau și ce fel de salvare e alcoolul. Până când și-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărțit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuța cumpărată prin mica publicitate. O dimineață în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineață comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă și nu au nimic programat pentru ziua aceea.
În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
Comentarii aleatorii