Trimis-a vodă Călimah pe doamnă-sa Caliopa și pe coconi de Ovidenie, la Mănăstirea Hilița, unde este o icoană a Maicii Precista făcătoare de minuni, pentru închinăciune și evlavie. Iar acolo, chiar în trupul mănăstirii, pălit-a pe Caliopa doamna îndrăcire mare, cu spume la gură, de nu putea slomni o vorbă, cît s-au spăriet toți căci erau acolo cu dînsa și să mira ce să-i facă.
întîi a venit o maşină roşie cu o girafă la volan. fredonînd i live my life for you girafa a clipit cam obraznic pentru gustul meu - ce mai faci Mişule? nu i-am răspuns. cum să răspunzi unei girafe care îşi scoate capul prin plafonul maşinii are picioarele din spate înfipte în carburator şi dă din coadă prin ţeava de eşapament? oricum creierii îmi zumzăiau ca o piatră de polizor! fii atent Mişule mi-am zis, piatra asta se sparge nu e bine fixată pe ax, auzi cum bate. şi chiar s-a spart. atunci au venit escadrilele de licurici, parcă erau Stukas-uri în picaj.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuți printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.
Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Coșmaruri. Voi, atât de frumoși cândva pe dinăuntru, cu ochii închiși fremătând de speranțe, ghemuindu-vă cu un vis în brațe, voi, care nu mai știți să aninați luminile de colțuri și să porniți pe drumuri nebătute, voi nașteți coșmaruri cu ușurința cu care noaptea adulmecă umbrele.
Comentarii aleatorii