Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Amnăraş credea sincer în existenţa Şarpelui de Aramă …
Dorea să-l fure şi să-l aducă în Ţilimuni, el şi doi beţivani poleiţi în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia să se angajeze grădinar la curtea Iriziei, să se amestece cu slujitorii ei cercetând şi plănuind, în aşteptarea înfloririi trandafirilor. Acţiunea se va desăvârşi prin trimiterea unui buchet cu spinii otrăviţi, în speranţa unei înţepături ucigătoare. O dată cu moartea ei sublimă, profitând de dezordinea provocată de funeralii, ar găsi prilejul să fure şarpele ajutat de cei doi complici.
Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite seminţele, vor germina spiriduşii cu genele purpurii, da, aşa se nasc ei, fără putinţă de tăgadă. Pur şi simplu, fiecare spiriduş cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânţă de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptuşite cu o bundiţă ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrişoară. Câte o stea din marţipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorţişoară, discret şi fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Şi trebuie să fim crezuţi pe cuvânt.
Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
1. Au mai rămas doar amintiri, regrete şi durere. Ea plecase, iar Arnis Korel refuza să părăsească cimitirul colnicului, înţelegând pentru întâia oară că absenţele importante, uneori, goleau de lumină şi culoare vastităţile Vidamiei. În decorul văzduhului cenuşiu privirea surprindea nişte specii de plante necunoscute, cu lujere noduroase şi frunze smolite, aidoma decupajelor de postav, decolorate din pricina ploilor autumnale. De jur împrejur arborii seculari îmbrăcau hlamidele umbrelor durabile, ornate cu frunze de rugină sărată ori cu reflexe lichide, simbolizând ceva indefinibil.
Comentarii aleatorii