Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și chiar autoironii de campus, „erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile ei pe dreapta”), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș.
-Stai, calmează-te! Uite ia de-aici si bea (un pahar mutat dintr-o mână în cealaltă). Respiră adânc! Ia pune matale pastila asta pe limbă... Ha! Simți? Parcă ar sfârâi... Se topește plasticul ăla sau ce dumnezeu e! Bea, nu te uita la mine (las oglinda).
Ce să fac și eu? Am căzut în genunchi în mijlocul casei și îmi plâng viii și morții…
-Hai să te bărbieresc. Ți-a crescut o barbă demnă de Pissarro! Dă-o naibii de treabă! Așa obișnuiești să ieși în oraș? Spumă ai?
(arăt spre raftul de sus, unde sunt amestecate de-a valma haine, parfumuri, creme)
-Aparat de ras?
(repet gestul)
-Acu tre’ s-o faci mătăluță, că eu n-am cum!
(potrivesc apa, înmoi obrajii, îi clăbucesc, baloane strălucitoare se ating de chiuvetă, se sparg, poc, se strâng unele în altele, ca între buzele Evei...)
Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo, care-i transformase trupul într-un ciorchine de emoţii şi făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o ducea spre locul unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar.
Comentarii aleatorii