În sfârșit era mai liberă. Nu atât pe cât ar fi vrut el, dar cel puțin erau unul lângă altul în vârful patului. Deși afară era lapoviță și mașinile vâjâiau dintr-o parte în alta, în cameră era destul de cald și liniște, încât amândoi își permiteau să rămână dezveliți, în pijamale și șosete. O asculta citind diverse studii de caz pentru nu știu ce seminar. Avea o voce subțire ca de copil, dar felul grav în care ondula tonalitatea nu numai că îl fermeca, de parcă ar fi fost legănat de valuri, dar îl făcea să înțeleagă imediat despre ce era vorba. Chiar o întrerupsese de câteva ori să o întrebe câte ceva și să comenteze pe marginea cazurilor. Trecuse de douăsprezece și băiatul dormea în camera lui. Robert o ascultase o jumătate de oră, dar era prea obosit și ațipi cufundat în brațele ei.
Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia şi să fure Şarpele de Aramă pentru a-l aduce în Ţilimuni, unde fiecare îşi ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de aceeaşi crudă curiozitate, se amestecase în mulţime şi se lăsa pradă imaginaţiei fachirice care transforma, ca şi în mintea altora, iarmarocul într-un târg al ciudăţeniilor. Mai grav era că, aşa treaz cum era -de când plecase în călătorie, nu băuse nimic şi se ferea să comunice altfel decât prin semne- totul părea veridic.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
I se făcu la un moment dat somn. Un somn bun, copleșitor. Se ghemui pe cimentul pe care nu îl simți deloc rece, își căută o poziție comodă și adormi. Un somn lung, fără vise.
Transpiră puțin. Cînd se trezi nu mai era agitat. Încercă să se întoarcă cu fața în sus și în clipa aceea simți că se atinge de cineva. Tresări brusc speriat. Primul gînd îi zbură la mortul întîlnit ieri. (De fapt nici nu știa dacă poate vorbi în termeni de zile, de azi sau ieri. Acolo nu văzuse soarele sau un alt mod în care să determine trecerea timpului.) Gîndul că ar fi putut să doarmă lîngă bărbatul mort îl făcu să se scuture și să se îndepărteze repede.
Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
Comentarii aleatorii