Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi!
Comentarii aleatorii