În camera de hotel. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă cum numai unele nopți întârziate din vară în toamnă pot exista și în care luna își face de cap. Adorm târziu și mă aflu în acea stare "între". Între vis și realitate. Care Realitate? Între o Realitate și Alta. În care lucrurile capătă o pregnanță deosebită a celui de al treilea Real, la fel de real ca și celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită …Calea - drum fără sfârșit - văzut în perspectivă în apa Mării.
Foame. Foame ca în iad. Apă. Măcar apă. Nu, nici apă. Apă totuși. Liviu era pe-afară. Nu mai plângea. Flanela nu era așa de groasă, dar nu mai plângea. Uneori îl mai lua Fănel în brațe să tacă. Își lipeau obrajii umezi și reci. Părul netuns le ținea de căciulă. Liviu tăcea când îi simțea respirația caldă și palmele lipite pe spate. Îi trecea neastâmpărul. Înăuntru se lăsa întunericul. Nu-i venea să aprindă lumânarea încă. Pe pervazul casei părăsite, unde locuiau toți trei, în colțul dinspre pat, i se păru că vede o bancnotă. Era numai o bucată de ziar vechi în care învelise niște bomboane acum o săptămână. Nu mai rămăsese niciuna. Se uită la mâinile goale și-i trecu prin minte cum se dădeau toți trei pe derdeluș în picioare, astă iarnă. Le simțea mâinile mici într-ale ei.
Abia mă trezisem și mi se părea că tavanul este mult mai sus ca de obicei, că albastrul peretelui din stânga făcuse rocada cu orange-ul din dreapta.
“Mai e camera mea?!” mă întrebam ca un om care dormise într-un alt pat iar dimineața totul îi era neobișnuit și nu știa unde se află. Pot să presupun că așa te simți și după ce mori și te găsești în grădina îngerilor unde totul este...cum este.
Din păcate, poetul nostru național Mihai Eminescu n-a fost în stare să-și termine studiile universitare. Cum elanul spre învățătură nu-i prea dădea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, după benchetuială și crailâcuri, așa că n-a făcut mare
brânză în direcția unor studii serioase și aprofundate. Din cauză că era o natură poetică, zic unii. Deh, se poate spune și așa!
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -
Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Comentarii aleatorii