Cu unchiul Traian, fratele cel mai mare al tatălui meu, ne-am trezit pe nepusă masă într-o zi călduroasă de septembrie de pe la mijlocul săptămânii. A strigat, dar de bună seamă că nu se vedea de după poarta masivă din fier. Stătea timid lîngă stâlpul de la portiţă şi mă privea stânjenit. Pentru prima dată în viaţă mi se făcuse milă de el. Îmbătrânise. Oasele I se adunaseră şi îl făceau să pară mai scund. Ce mult seamănă cu tata, mi-am spus în timp ce-l pofteam să intre înăuntru. De sub pălăria din paie se prelungea o faţă osoasă, arsă de soare.
Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase.
Mai întâi se transformă într-o ciupercă, apoi în pălărie ale cărei margini se pliază, uniformizându-se în strop vâscos de miere lichidă. Stropul se alungește, capătă forma unui fus, bulbul din mijloc se lipește sub calota metalică, alte picături mult mai mici urcă și se prind în ciucuri de clopotul meduzei, atrăgându-l înapoi în străfunduri. Pot urmări minute în șir, ca hipnotizat, ceara fluidă, alungată iar și iar între capetele veiozei.
Unchiu Ion este pensionar de stat. Are o pensie de zece ori mai mare decât oricare ceapist doldora de norme. “Toată viața a muncit din greu” spunea nevastă-sa Ileana, mândră de nu-i ajungeai nici cu prăștina la nas. Fusese paznic la Miliție; de, a și avut ceva cu branșa: “a fost sergent de securitate“ mai completa muierea. (“- Veselar, fa, la răcani!” o înțepa tata.) Pensia de stat era mare, dar băgam de seamă că se dădea chiar “pentru stat”. Că cea pentru muncă era mică și o primeau doar proștii care au dat cu sapa toată viața. Nici paznic la Miliție nu era tocmai ușor; la asfințitul soarelui, unchiul Ion pleca la post: tăia lemne, săpa grădina, mătura ograda și umplea căldările cucoanei “comandantului”.
Apă minerală şi puţin vin. Poate mai mult vin. Un sfârşit de zi relaxant. Alexandra citeşte o carte în pat. Am nasul înfundat. 30 de ani. Uneori, nu astăzi, vinul nu are gust. Mâncarea mi se lipeşte de măsele şi nu simt ce mănânc. Nu astăzi. Tocmai ce am devorat o friptură de vită în sânge cu un sos de piper delicios. Ce bucuros sunt după ce mănânc. Bunica mea spune că dragostea trece prin stomac. Aşa e.
Comentarii aleatorii