Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.
- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.
Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
- Uite o mașinuță. O luăm? De fapt, are și cordon, cred că-i un fel de veioză.
N-am să îi spun lui acum ce mă mai jucam, copil fiind, cu mașini de toate culorile și cum păpușile mele plecau în tot felul de călătorii dintr-o cameră în alta, doar n-ați vrea să-i dau motive în plus să se ia de frustrările mele.
- Brrr, scrie în rusește pe ea. Ia să văd: taxi.
- O mașină de epocă, evident, cu acoperiș înalt și roți cu spițe. Știi ce, eu cred totuși că a fost a unui copil... I-a adus-o bunicul dintr-o călătorie în Rusia...
Comentarii aleatorii