Baloane colorate zburau printre copaci. Pe terenul din fața casei o ceată de copii. Fiecare alerga care încotro cu câte un zmeu de hârtie sau un balon. În mijlocul lor, depășită, o femeie cu părul împletit renunțase de mult să mai facă ordine. Din când în când mergea cu câte un rănit într-o parte a terenului. Îi punea un leucoplast și-l trimitea înapoi la joacă. Pe măsură ce trecea timpul, câte un părinte venea de la serviciu pentru a-și lua copilul. Pe când aproape se lasă întunericul din cei câți erau, doar unul singur nu plecase încă. Era abătut. Se prefăcea că-i fascinat de zmeul de hârtie cu care se jucase de unul singur toată ziua. Uitându-se la ceas, femeia văzu că-i târziu. Era totuși o situație normală. Copilul acesta era întotdeauna luat ultimul.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
- Am putea să te punem la încercare, spuse bibliotecara, zâmbind fără răutate.
Erau patru în biblioteca spitalului.Tânăra asistentă încerca și ea să zâmbească, imitând-o pe psiholoagă. Părea o glumă.
Totuși el întrevăzuse ceva, pentru că stătea încruntat și aștepta ca bibliotecara să continue.
E adevărat că fusese cam vehement în expunerea lui. Fost pacient și actual logodnic al asistentei de lângă el, le vorbise celor trei femei cu o înflăcărare poate deplasată. Ca să le explice lor, scepticelor, ce înseamnă dragostea. Că nimic nu o poate stăvili. Că vine și pleacă dar botează totul cu numele ei.
Doar logodnica lui îl credea.
Oare nu era de ajuns?
Anton Paporoteanu paralizat de durere şi uimire îşi privea frumoasa soţie şi încerca să-şi revină din şocul suferit şi-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toţi bărbaţii când se află în situaţia lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
Comentarii aleatorii