Am venit cu soţia la invitaţia lui Dan şi a Aureliei; au vrut să ne anunţe că se căsătoresc şi ne-au propus să le fim naşi; am băut şi am sărbătorit. Pe la două, două şi ceva noaptea, am aţipit. M-am dus în sufragerie şi m-am întins pe canapea; când m-am trezit, lângă mine, erau ăştia pe care nu-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie.
....." Am coborât în locuinţa morţilor," iar şi iar, până să zărească, roşietică, construită în cărămidă smălţuită, casa în care să bea ceai, numai abur, cu puţin zahăr sau o cafea neagră. Jintaru tăcea. Îi văzuse încordarea întipărită pe chip, când Înlănţuitul terminase cu altă formulă prin care părea să spună mai mult decât amestecul a tot felul de băuturi.
Cârciuma era ca un capăt de grajd, câinii răi, vânzătorul numărând covrigi sau bani, lanţul, ploaia rece, patronul servind doar pe cei de la măsuţa din mijloc, podul, fumul, petrecerea deşartă, un pitic închipuind nebunul din jocul de şah; totul era cât se poate de real şi, întotdeauna, trebuia să urmeze drumul greu de întoarcere.
Podul, cu bârnele și stâlpii lui de susținere pictați în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo și ai lui, îmi ieșea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în București, acolo unde era, după cum se striga la televizor și radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demențial în acele zile, fără teamă de forța ei centrifugă, că nu mi-aș fi iertat în tot restul vieții neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant și prea apropiat.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
... poftim, e un nume care să te poarte prin lume!
Care să te scoată de aici întâi, am dreptate?
Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu,
de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,
a scormonit pământul până la sânge...
Destul, Adândălade să rămână!
Au râs apoi, s-au bucurat până spre dimineață, au adormit
și nu s-au mai trezit niciodată.
Nu e nicio vrajă la mijloc, asta e realitatea și realitatea nu permite
vreun dincolo de care să nu aibă habar toată lumea.
Ești copil, la trei ani toți sunteți copii.
Comentarii aleatorii