O vale rîpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari și cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
De dimineață am avut o inimă rea. Adică simțeam în piept o ceață nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La școală am băieți în clasă. Nu sunt prea deștepți. Adică nu la note ci așa în general. Uneori sunt răi. Învățătoarea a întârziat la oră. Nu știu de ce. Dar m-am plictisit așteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Și am început să alerg și eu prin clasă.
Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă.
Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.
Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi!
Comentarii aleatorii