Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Odată, unchiul Fedea o păţi rău de tot.
Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban şi ascunzându-se în tufişuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furişa printre tufişuri şi asmuţii câinele asupra lui:
– Şo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâşu’ mă!...
– A-a-a-a-a!... se auzi din tufişuri, un răcnet sfâşietor, de-l trecură pe cioban fiorii.
Sprinten ca un veveriţoi, unchiul Fedea se căţără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranţă, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufişuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» şi mai sfâşietor decât primul, un «Ă-ă-ă!» înnăbuşit şi un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumuseţea.
-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să vă dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Comentarii aleatorii