După ce fratele său mai mare Mitruţ, numai de optsprezece ani trecu la cele veşnice după o grea şi lungă suferinţă, Ruxandra rămase singurul copil al lui Dumitru şi Eudochiei Rusnak.
Nimeni nu cunoscuse mai bine decât Ruxandra suferinţa şi chinul lui Mitruţ care patru ani de zile, ţintuit la pat de o boală grea, se ruga zi şi noapte la Dumnezeu să-i curme durerea. Ea l-a îngrijit, a plâns şi s-a rugat la căpătâiul lui până la sfârşit, deoarece mama ei avea grijile gospodăriei pe cap, de abia izbutea să le termine pe toate. Din când în când se rupea de la muncă şi intra în odaia în care zăcea bietul Mitruţ ca să-şi mai descarce povara sufletului spălând capul bietului băiat cu lacrimi fierbinţi, care spre deznădejdea ei ei nu tămăduiau boala acestuia.
Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuți printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.
Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Coșmaruri. Voi, atât de frumoși cândva pe dinăuntru, cu ochii închiși fremătând de speranțe, ghemuindu-vă cu un vis în brațe, voi, care nu mai știți să aninați luminile de colțuri și să porniți pe drumuri nebătute, voi nașteți coșmaruri cu ușurința cu care noaptea adulmecă umbrele.
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu își mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 și fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în fața spitalului și își revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieții precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prințesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă!
14.13. Mihai îşi scoate capul de sub dantela de spumă a valurilor şi se întoarce cu tot trupul în direcţia plajei încercând sa ghicească unde se află prosopul roşu pe care Irina se tolăneşte la soare. S-a ridicat cu câteva minute înainte de lângă ea pentru a nu răspunde la o întrebare iritantă şi brutală, a intrat în apa ce începuse să se răcească şi a înotat fără ţintă, într-o încercare deşartă de a-şi amorţi sufletul. Oare iubirea nu este asemănătoare înotului? se întreabă. Ba da! Nu ajungi să îi cunoşti limitele niciodată! Chiar dacă eşti tentat să crezi că ai ajuns la capătul puterilor, întotdeauna găseşti un strop de putere pentru a-ţi mişca braţele şi picioarele în încercarea de a mai înainta alţi câţiva metri deşi malul este încă foarte departe!
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Luiza se uită după lungan bătând cu unghia în mozaic un ritm ușor, își spune că data viitoare o să-și ia ochelarii, să-l vadă. Lunganul întră la 204. Și-apoi liniște.
Click.
- Ci faci?
De la 209 apare Ada, din Suceava, colega de serie a Luizei, cu părul în trei direcții, cearcăne de-joi-după-amiaza și cu un lighean sub braț. Studenții suceveni și botoșăneni erau deosebiți pentru că în primul an vorbeau o altă limbă. Către anii trei și patru se adaptau locului, dar accentul revenea mistuitor în certuri.
- Bine, p-aici... Tu?
- Bini, spăl... Hai cu mini.
Luiza se foiește cu intenția de a se ridica și mimează perfect actul ratat.
Comentarii aleatorii