Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braţ.
Dacă nu ați călcat vreodată într-o biserică, v-aș sugera să intrați măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcașul sfânt. Înăuntru e veșnic sărbătoare.
Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.
Comentarii aleatorii