Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...

Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foșnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simțurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele așezate încrucișat au prins rădăcini și s-au contopit cu șerpii din fibră vegetală venind de la toți copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu și rășină se topește încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puțin câte puțin până când ceea ce e in fața ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o rețea de contururi abia schițate.