salvează-mă curg prin venele tăiate de fierul ascuns ruginit curg direct în pământ orezul mă soarbe cu tot cu noroi e ciudat cum încă mai visez aripile din lemn nesperiată urma să mă ridici cu ele peste sărăcia lucie să mă duci peste mări şi ţări să mă pui într-un trup de fată liniştită şi veselă

ridică-te soarele nu poate apune azi până nu te ridici cămaşa ta cadrilată se scufundă încet şi ţip hei nu ne vede nimeni încremeneşte clipa sub puterile mele timpul îşi pune garou îşi face respiraţe gură la gură singur nu ne vom pierde unul de altul ridică-te băiete

....." Am coborât în locuinţa morţilor," iar şi iar, până să zărească, roşietică, construită în cărămidă smălţuită, casa în care să bea ceai, numai abur, cu puţin zahăr sau o cafea neagră. Jintaru tăcea. Îi văzuse încordarea întipărită pe chip, când Înlănţuitul terminase cu altă formulă prin care părea să spună mai mult decât amestecul a tot felul de băuturi.
Cârciuma era ca un capăt de grajd, câinii răi, vânzătorul numărând covrigi sau bani, lanţul, ploaia rece, patronul servind doar pe cei de la măsuţa din mijloc, podul, fumul, petrecerea deşartă, un pitic închipuind nebunul din jocul de şah; totul era cât se poate de real şi, întotdeauna, trebuia să urmeze drumul greu de întoarcere.