*
Holul policlinicii, îmbâcsit de substanţe medicale şi străjuit de canapele de vinilin roase, nu reuşeşte să acopere mirosul de piatră umedă, lemn vechi şi tămâie pe care-l porţi în nări.
Unchiu Ion este pensionar de stat. Are o pensie de zece ori mai mare decât oricare ceapist doldora de norme. “Toată viața a muncit din greu” spunea nevastă-sa Ileana, mândră de nu-i ajungeai nici cu prăștina la nas. Fusese paznic la Miliție; de, a și avut ceva cu branșa: “a fost sergent de securitate“ mai completa muierea. (“- Veselar, fa, la răcani!” o înțepa tata.) Pensia de stat era mare, dar băgam de seamă că se dădea chiar “pentru stat”. Că cea pentru muncă era mică și o primeau doar proștii care au dat cu sapa toată viața. Nici paznic la Miliție nu era tocmai ușor; la asfințitul soarelui, unchiul Ion pleca la post: tăia lemne, săpa grădina, mătura ograda și umplea căldările cucoanei “comandantului”.
Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite seminţele, vor germina spiriduşii cu genele purpurii, da, aşa se nasc ei, fără putinţă de tăgadă. Pur şi simplu, fiecare spiriduş cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânţă de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptuşite cu o bundiţă ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrişoară. Câte o stea din marţipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorţişoară, discret şi fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Şi trebuie să fim crezuţi pe cuvânt.
- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
Nu știu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic. Toți oamenii mari visau să fie și mai mari, iar unii copii se străduiau să se țină după ei, de aceea când, îi întrebai despre un lucru sau altul, înmulțeau totul cu trei. Nu înțeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată. Doar omul despre care nu știu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac și din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Așa că s-a dus la ea, plin de frică. Furnicuțo, mă gândesc că poate ai vrea să fii și tu, într-o zi, Cineva! Dar furnica nu îi răspunse, după cum ați ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
Comentarii aleatorii