Frizerie sau cabinet stomatologic; nu era sigur asupra destinaţiei încăperii în care intrase, semăna cu budoarul unei femei din altă epocă. Aranjamentele îi dădeau certitudinea unei prezenţe feminine. Poate se lăsa înşelat de aparenţa parfumurilor învăluitoare, dar credea, fără să audă, în şoaptele de dincolo de uşă.
Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ţinea deschisă în fiecare noapte şi în zilele de târg pentru muşteriii săi ortodocşi, care se ocupau de treburi neortodoxe.
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Comentarii aleatorii