Când Zeus ieși în stradă ploua mărunt și era baltă lângă baltă. Nu era o zi bună de umblat teleleu. Cum nu mai ieșise de ceva vreme, parcă îi părea rău că își găsise tocmai ziua asta să scoată nasul în lume. Când te uitai în sus, la norii compacți, puteai să juri că cerul, oricât de mare ar fi fost el, s-a înecat în stratul de umezeală gri-pâcloasă care îl acoperea. Cu siguranță, lumea asta de azi e altfel decât și-o amintea. Casele s-au micit în spatele gardurilor, diluate de apa ce curge în neștire, și se scurg acum încet, anevoios, în șanțuri. Dar asta este, ce să-i faci, n-are el noroc azi.
- Dar cum este posibil să aibă atâta succes?
Zâmbind, M. urmărea toată scena în tăcere. Cristi continuă:
- Cum puteți voi măsura succesul lui?
- Te-am rugat să renunți atunci când vii la mine, de a mai fi inginer! Succesul nu este cuantificabil, pur și simplu îl are. Asta se intuiește, se simte.
M. l-a prins pe Cristian în corzi. Marșează pe idee. Varsă torente asupra lui. Mă uit întrebător spre Doru care la rându-i, aruncând o privire timorată către profesor, îmi spune că optzeci la sută dintre scrisorile primite la redacție sunt laudative, restul e critică amestecată cu înjurături.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit. Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată, feștila a secat, Josefko-i nepieptănat, «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ţinea deschisă în fiecare noapte şi în zilele de târg pentru muşteriii săi ortodocşi, care se ocupau de treburi neortodoxe.
Comentarii aleatorii