Astăzi am auzit ceva despre moarte. Ideea era că nu se plictisește cu noi. (Deși cine nu s-ar plictisi..!) Nici nu s-a simțit ofensată pentru felul în care am tratat-o în ultima vreme. (Adică faptul că era practic ignorată de cei mai mulți). Va continua să locuiască cu noi. Pentru nu știu cîtă vreme. Nu este clar încă. „Pentru o perioadă nedeterminată”... parcă așa suna hîrtia. Deci, toate sînt bune. Nimic nu s-a schimbat. Va locui în aceeași cameră ca și pînă acum. Și nu, nu m-am întîlnit cu ea, încă. Doar am auzit ce se vorbește în general. De la alții. Știi cum sînt oamenii pe la noi.
Albastru vișiniu risipit aiurea în zare, o cerneală amestecată fugitiv de un elev. Pe ici pe colo câte un punct mai albicios pare să străpungă orizontul lăsând parcă pansamente pufoase care aduc aminte trecătorului că nu e singurul care simte nevoia să-și camufleze rănile. Cu plasturi desenați, cu tot felul de animăluțe. E o zi ploioasă. Mult soare. Mult prea multă agitație în trolee. Trecătorul merge liniștit în localul preferat să consume băutura favorită. Mâine ar trebui să fie ziua lui, dar în afară de doi prieteni nu mai știa nimeni asta. Nici nu dorise să se afle. Respira haotic, se apăra de ploaie făcând pași mari și repezi pe lângă clădirile mohorâte. Quo quadisul era aproape, însă tot nu reuși să se mențină uscat. Intră în bar. Își aminti că uitase pălăria acasă...
În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.
Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.
– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.
Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.
Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
Astăzi m-am trezit mai devreme decât în restul zilelor de vacanță. Și-am ieșit afară. Nu era nici cald, nici răcoare. Am vrut să prind fluturi: și albi, și negri, și multicolori. Am luat paleta de muște, și un borcan de opt sute de grame cu filet. I-am găurit capacul. Mă uitam pe fereastra de la balcon. Vroiam să-mi măsor norocul. Aerul era străfulgerat de o groază de fluturi. Am ieșit să prind câțiva. Vreo trei, mai exact. „Asta o să fie mai ușor decât să mănânci vată pe băț la bâlci”, mi-am zis. Eram amețită din cauza luminii. Eu suport destul de greu căldura.Vedeam fluturi peste tot. Păcat că erau floricele albe, de câmp. După un timp a zburat unul pe langa mine. Am alergat după el și l-am prins sub paletă. Îl lovisem ușor de teamă să nu-și piardă polenul și să moară.
Comentarii aleatorii