A mai plecat un învins. Aseară şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, a deschis larg uşile şi ferestrele casei, implorând întunericul să-l acopere; şi acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans şi, poate, spre dimineaţă, au plecat împreună. În cealaltă împărăţie. Pentru totdeauna.
- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
Trecea în fiecare zi prin fața unei case din piatră, cu balcoane purtându-și ornamentațiile de fier forjat așa cum pomii își poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învățase apropierea înaintea ochilor, și cadența lui se rărea pe măsură ce casa creștea, cenușie. I se părea, de la o vreme, că și strada are alt aer în fața acelei case, parcă mirosea a liliac și a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu fațada ondulată, ușa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până și acoperișul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.
Devenea tot mai rece dimineața aceea. Fiara ucisese din nou și nu putea să creadă că de data aceasta chiar el era cel răpus. Îi vedea cornul mânjit de sânge, clătinând liziera pădurii, ori erau doar ochii lui tulburi în care se muta încet ceața. Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.
Își crezuse pieptul o scorbură seacă, dar acum un fluid roșu i se revărsa de acolo, ca o mare ce nu mai voia să-l locuiască. Bătaia se stingea din tâmple și era tot mai liniște de parcă nu se întâmplase nimic, ori de-abia acum lucrurile intrau în făgașele lor. Erau ciocârlii în iarbă, dar murea și știa asta.
Comentarii aleatorii