Tatăl lui Druţu Alini se chinuia de mai mult de un an la pat. Lăsa impresia că-i învinuia pe toţi ceilalţi de suferinţa sa, refuzând să le vorbească. Nu-i suporta pe copiii Lacedemonei în preajmă şi accepta din partea Lenuţei sau Lacedemonei doar să-l hrănească şi să-l primenească. Medita neobosit în aerul închis şi scria în câteva caiete groase având marginile ferfeniţă, din care nimeni nu reuşise să citească vreun rând. Dormea cu ele sub cap, le ţinea pe genunchi pierdut în gânduri, apoi scria îndârjit,scrâşnind din dinţi, parcă vărsându-şi în el toată furia neputinţei, toată cerbicia singurătăţii sale.
Se dedică participanților la taberele de sculptură de la Caransebeș
Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
În sufragerie lumina era aprinsă.
Perdeaua, desprinsă de pe corniză, flutura pe spătarul fotoliilor, umflată de vântul cald care pătrundea prin ferestre.
Canapeaua, mişcată de la locul ei, stătea împinsă către un perete, alături de-o stivă de cutii de carton închise cu scotch şi de mai mulţi baloţi de haine făcute sul şi încinse cu sfoară, toate în vârtejul unui talmeş- balmeş de pilote, perne distruse şi cergi aruncate grămadă.
Televizorul mergea fără sonor, răsturnat peste cioburile unui borcan cu dulceaţă; tablourile de pe pereţi fuseseră depozitate într-un morman, lângă uşa balconului. Nu se auzea altceva decât foşnetul perdelei pe fotolii şi vântul aducea de afară miros de mâncare şi ulei ars.
Aspazia era, de departe, ceea ce se putea chema - la Dorna Cuci - o femeie țeapănă. De fapt, aici muierile, mai toate soții de mineri, gateriști ori țapinari, dacă nu erai de-al locului n-aveai cum să nu remarci că erau cumva în afara a ce te-ai fi așteptat. Bineînțeles, ne gândim și la sensul bun al lucrurilor. Aprige, cum le stă bine muntencelor, mașcate și cu mult roșu (natural) în obraz își vedeau de gospodărie și de plozi. Casele mari, etajate, din lemn sau din cărămidă, nu erau deloc o raritate. În grajdurile animalelor, durate întotdeauna ceva mai departe de case, puteai găsi tot de la 3-4 capete de vită în sus. Ce mai, dacă ai spune că sărăcia nu-și prea găsea sălaș în zonă, nu ai fi greșit deloc. Numai că asta însemna și trudă din greu.
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
Comentarii aleatorii