dialogul nu mai curge dragă Abukir pentru că ambrozia din care ne hrănim noi vicioșii și noi canibalii intelectuali e ireversibil stricată. E putredă. Ma așez pe un morman de conserve retorice și cuget.
Uite, tu de pildă, ai maniere frumoase. Tu muști din căpșuni începând de la miez spre înafară. Tu bei șampanie numai în compania unor doctori de stil cognitiv, psihologia de tranzacție fiind vădită între voi, pe canapeaua burgheză nud fluorescent mirat.
Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
- Am putea să te punem la încercare, spuse bibliotecara, zâmbind fără răutate.
Erau patru în biblioteca spitalului.Tânăra asistentă încerca și ea să zâmbească, imitând-o pe psiholoagă. Părea o glumă.
Totuși el întrevăzuse ceva, pentru că stătea încruntat și aștepta ca bibliotecara să continue.
E adevărat că fusese cam vehement în expunerea lui. Fost pacient și actual logodnic al asistentei de lângă el, le vorbise celor trei femei cu o înflăcărare poate deplasată. Ca să le explice lor, scepticelor, ce înseamnă dragostea. Că nimic nu o poate stăvili. Că vine și pleacă dar botează totul cu numele ei.
Doar logodnica lui îl credea.
Oare nu era de ajuns?
Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
Comentarii aleatorii