Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foșnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simțurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele așezate încrucișat au prins rădăcini și s-au contopit cu șerpii din fibră vegetală venind de la toți copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu și rășină se topește încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puțin câte puțin până când ceea ce e in fața ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o rețea de contururi abia schițate.
încă o dimineaţă pierdută. notez în jurnalul de bord al comandorului erasmus de voluntari, rezervist şi veşnic înamorat de văduvele combatanţilor fără cauză.
în anul de graţie 2010, după Hristos, stau pe holul administraţiei finaciare, teleportat din corpul unui umanoid - în carcasa unui robot. iau primele probe de pe această planetă îndepărtată cu sute de ani lumină de planeta pământ. la ora nouă fix jandarmul de la poartă aduce micul dejun general, franzeluţa mini şi iaurtul, la fiecare ghişeu pe care tronează un carton cu inscripţia pauză de masă. ora zece trece direct prin mine, ca un manechin la o prezentare de modă.
În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
Am o teamă în mine. Una care nu doarme şi mă răscoleşte. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ţine de pereţii mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puţinătate, mă defoliez. Mi se duce lanţul de celule ca o funie de bungee jumping în jos. Şi am o senzaţie... foarte tare!
Vă amintiți click-ul perfect? Atît de natural încît nu necesită cuvinte pentru a fi explicat, nu necesită nici măcar reglări de pupilă. Există însă o midriază psihologică, o dilatare a pupilei reflexă. Un click crîncen ca un cîrcel pe creier, un fel de bombă neuronală care distruge bariere. Cam așa e cînd întîlnești potențialul perfect, setul de cromozomi perfecți. Marius (să-i spunem așa, că e la îndemînă, și un Cătălin ar fi plagiat eminescian) probabil a fost lovit de aceleași trăiri, dar fiind bărbat și imatur de obicei, exteriorizările sunt restrînse la interjecții întrerupte de tăceri.
Comentarii aleatorii