"2. Miss Management" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințele prostscrișilor&quo
îi plăcuse de ea de când o zărise prima dată în cartier, dimineața la opttreizeci, înaltă, blondă, cu părul puțin peste umăr, îmbrăcată cu paltonul alb, trei sferturi și cu cizme elegante, negre, până la genunchi, trebuie că e un fel de secretară sau contabilă pe undeva. pe urmă a întârziat el puțin ca să o vadă unde intră, la bancă, așa cum a zis el de la bun început. când a venit vara a văzut-o mai bine, avea picioarele neobișnuit de subțiri, sânii mici, aproape inexistenți, dar distincția și-o păstrase, de ai fi zis că pe unde trecea ea lăsa în urmă parfumuri de trandafir.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Să-mi intre memantina! Muzică sacadată, muzică ce seamănă cu somnul meu, cu visele din care mă smulg transpirat, urlând. Tobele pe fundal, undeva mai aproape un dans rotit, personajul frânt de mijloc repetă într-una aceeași scală de sunete guturale. Acum notele se dispersează, le aud dedesubt, în canalizarea orașului, fojgăind. Deodată explodează. Vreau să mă apuc cu mâinile de cutia toracelui, s-o desfac dintr-o singură smucitură, să înfig degetele înăuntru și să scot triumfător mortăciunea. Nu pot dormi, plâng și-mi zgârii obrajii... Sunt la mine, știu că sunt la mine, în garsoniera asta în care am ingurgitat am futut am defecat, înainte să se aciuască laiolul și să-și marcheze teritoriul.
Acesta este un studiu și o concluzie la care am ajuns în urma lui, un studiu pe mine. Acum sînt convins că de fapt nu există nimeni și nimic în exteriorul meu. De fapt nu există nici ceea ce eu percep ca fiind exterior. Nu exist decît eu; eu și celălalt eu. Pentru că de fapt asta a fost marea mea descoperire. Existența celuilalt eu care este la fel de eu ca și mine. De fapt este eu dar nu este același eu ca și mine. Nu știu cînd a apărut sau de ce. Nu știu dacă a apărut înaintea mea, odată cu mine sau după apariția mea. Mai ales că și acest lucru ar fi dificil de stabilit de vreme ce nu știu nici dacă eu am apărut vreodată sau dacă așa am fost întotdeauna. În orice caz acest eu pe care l-am descoperit este cel care îmi provoacă această senzație a exteriorului.
X , pe un sit d-ăsta interactiv (nu spun care ; că nu vreau să-i fac reclamă pe gratis), se întreabă : Ce-i «Identitatea» ?
Bulă : Tovarășa, ce-i aia o pompă ? Păi o pompă este alcătuită dintr-un cilindru… Ce-i ăla un cilindru ? Un cilindru este piesa în care culisează un piston… Ce-i ăla un piston ? El este legat la un mecanism bielă-manivelă… Ce aia bielă-manivelă ? Ascultă, Bulă, ce dracu’ ai tu cu pompa aia ? Păi, Tovarășa, uite ce scrie în manualul de istorie : ”Mihai Viteazu a intrat cu mare pompă în Alba Ilia !”
Comentarii aleatorii