Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, așa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a spus dintr-o dată.
Cu ochii închiși, ascultam șinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele mașinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile și coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îți îngrămădești toată suflarea într-o bulă mică de apă și să speri că pereții nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, știi că aș fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îți pună prosoape reci pe mâini.
Grigore al lui Petrache Carsu stătea să facă 45 de ani și (încă) nu fusese însurat vreodată. În copilărie pățise o poveste care avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. Băiețaș de șapte-opt anișori, când era, tată-su, Petrache, a ținut morțiș – pentru că îl iubea ca pe ochii din cap - să-l urce în tractorul ce-i ara ogorul, așa, “ca să se tragă și el”. Și cum voia ca pământul său să fie arat până în buza râpei ce-i mărginea grădina, a insistat la Valer al lui Mutu din Costești să mai tragă o brazdă. Gândea că aceasta înseamnă încă doi saci buni de păpușoi la toamnă. N-a făcut câțiva metri tractoristul nostru, că namila fieroasă se și prăbuși în râpa pe fundul căreia curgea un firișor de apă.
Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei.
Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea.
Comentarii aleatorii