Mai demult, pe atunci când nimeni nu cădea bacalaureatu`, băieții cu …liceu la bază înfundau iute armata. Acolo, căprari zeloși și tamajori bețivi le mâncau zilele pân` ce apărea leatul nou. Urma o verificare sumară, făcută de ofițeri de comandament - colonei cu burți ce dădeau să iasă afară din centuri și diagonale. În vreo două zile se dădeau șapte așa-zise examene: săpări de adăposturi și tranșee, cu nelipsita lopățică rabatabilă de la brâu, împușcături de probă, mișcare de paradă, marș forțat, porticul infanteristului, gazare în cort și - nu putea lipsi - politica partidului. “Beu, febeu, beu, febeu …” notau întruna burtoșii înstelați.
Baloane colorate zburau printre copaci. Pe terenul din fața casei o ceată de copii. Fiecare alerga care încotro cu câte un zmeu de hârtie sau un balon. În mijlocul lor, depășită, o femeie cu părul împletit renunțase de mult să mai facă ordine. Din când în când mergea cu câte un rănit într-o parte a terenului. Îi punea un leucoplast și-l trimitea înapoi la joacă. Pe măsură ce trecea timpul, câte un părinte venea de la serviciu pentru a-și lua copilul. Pe când aproape se lasă întunericul din cei câți erau, doar unul singur nu plecase încă. Era abătut. Se prefăcea că-i fascinat de zmeul de hârtie cu care se jucase de unul singur toată ziua. Uitându-se la ceas, femeia văzu că-i târziu. Era totuși o situație normală. Copilul acesta era întotdeauna luat ultimul.
Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?... Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!... Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat fuga la oraș!
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
Briciul îl am de la bunicu. L-a avut timp de trei luni, pe front, în al doilea război mondial. După trei luni a fost împușcat în piept. A supraviețuit. A murit devreme, la 65 de ani. Niciodată nu a vrut să plece la război. Detesta violența. A trebuit să plece și s-a dus. Toată lumea în sat îi spunea “Domnul Ionel”. Niciodată n-a fost tovarăș.
Comentarii aleatorii