De dimineață am avut o inimă rea. Adică simțeam în piept o ceață nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La școală am băieți în clasă. Nu sunt prea deștepți. Adică nu la note ci așa în general. Uneori sunt răi. Învățătoarea a întârziat la oră. Nu știu de ce. Dar m-am plictisit așteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Și am început să alerg și eu prin clasă.
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
dupa cină ai să aduci cafeaua și biscuiții de vanilie
ai să pui lemnele de corabie pe foc și vom citi
din arborele familiei tale.
o sa mă tragi de barbă gonind realul și vrăjitoarele
ce trăiesc în candelabrele coridorului ca să
dispară țipând țipete ascuțite în albastrul înecat
al ochilor tăi mirați.
o să rupem frunzele ce țâșnesc muguri din noi,
încolăcite ghirlande ce prind rădăcini în ridurile mele .
o sa îți ofer un păharel de cinabru venețian, o sa-l bei
în tăcere ca o rugăciune la o frescă pictată de Alejandro
după un pariu terminat cu o bătaie pentru dragostea lui Aglié.
ai să îmi arăți patru monograme găsite în prăfuita
scotocire a atelierului lui Alejandro, broderii fine
ce țeseau casele nobile pe pernele de damasc
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Comentarii aleatorii