În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.
Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.
– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.
Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.
Aproape că trăiau numai cu bere și pâine. Profitau și de faptul că Alex avea abonament la cantina studenților. Ea oricum nu mânca acasă și ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatăl, care devenise destul de curios și o întreba mereu unde se duce, de ce întârzie atât de mult, cu cine pierde nopțile în week-end-uri. Nu le răspundea, făcea pe misterioasa. Ce naiba căuta ea într-o familie de snobi, cu aere de mari bogătași și funcții mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Îi ura cumplit, mai ales pe taică-său, grobian din fire și care, descoperindu-i jurnalul, își bătuse joc de ea și o făcuse intelectuală frigidă. Cum avea să facă ea bani? În stradă, că la catedră murea de foame și nu avea să se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere!
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
O mamă cu un bebeluș în brațe nu se gândește niciodată la ea. Totdeauna pruncul are prioritate. O voce interioară îi șoptește toate dorințele puiului de lângă ea. Nu sunt necesare cuvintele. Scâncetele devin o simfonie.
Serafina și-a dat seama de acest lucru încă din ziua când a născut-o pe Runa. Fetița venită pe lume către seară, într-o clinică privată, a privit-o cu ochi veseli și între ele s-a instalat o înțelegere mutuală. Fetița folosea tonuri diferite pentru mâncare, pentru scutec, pentru somn. Serafina devenise expertă în scurt timp. O purtase nouă luni în pântece, fără probleme, născuse fără mari chinuri și se aștepta să o crească la fel.
“ A greși este uman, dar te face să te simți divin”
TRANSCENDERE
Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine și reapar dincolo de tine; pier în tine și cresc în tine...Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt.... nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea....Am devenit stăpânul ordinii.....Răsar din trupul ordinii....
Va reuși cineva să ințeleagă tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care să creadă? Va fi reluată povestea mea? Indoială reziduală? Nostalgie? Etapă de tranziție? Mesajul...o mână întinsă?....Cui?
Comentarii aleatorii