Pe Niculae l-am cunoscut în cea mai neagră epocă a vieţii mele, cu vreo câţiva ani înainte de Revoluţie, în vremea când eram deja în evidenţele băieţilor cu ochii albaştri şi când cel mai fidel prieten îmi rămăsese paharul cu alcool şi îmi ţinea tovărăşie în nopţile lungi, petrecute în birturile sărăcăcioase ale orăşelului meu natal. Ajungeam acasă după cântatul cocoşilor şi mă trezeam, de multe ori gata îmbrăcat, când se lumina de ziuă, mahmur şi cu o stare de ameţeală amestecată cu simptome de vomă.
Khora. Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau.
Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi cât o să dureze. Trebăluiau, prinşi de cele ale zilei.
„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
Dacă aș pune față în față bunicul și nepotul, relația asta alterată ar nenoroci întregul dialog.
Cu doi străini, iar e complicat. Pentru că încă eu mai cred...
Comentarii aleatorii