Personajul principal este servit cu şampanie. Un domn de vreo şaizeci de ani, probabil foarte bogat, nu-şi refuză mica plăcere a dimineţilor de pe strada Pacific, la numărul şase, în barul anonim cu vedere la un trotuar măsurat de ragazzele pe care noi nu le vedem, și n-avem decât să-l credem pe barmanul proprietar când înjură pe italieneşte departamentul de moravuri uşoare. Dar domnul e o prezenţă deosebit de agreabilă!
Înainte de Mary, intră parfumul ei. Parfumul, singur, n-ar spune nimic, dacă n-ar fi al ei. Şi invers, poate. Are vreo cinzeci de ani, o rochie lungă din satin de culoarea ciocolatei şi flori necunoscute la pălărie, iar noi deja ne închipuim că e prima iubire a domnului agreabil.
-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să vă dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Ingrid îşi dă seama că va trebui să privească lucrurile din jurul ei altfel. Vladimir se afla acolo într-o situaţie oarecum asemănătoare dar cu un punct de vedere cel mai probabil diferit. Va trebui să încerce să descopere modul în care el comunica cu sinele, pentru ca totul sa fie bine, sau măcar sa aibă o continuitate. Într-un fel, totul este de fapt o șaradă. Ştie ca nu trebuie sa o privească la modul acesta, dar din acest moment, pentru ea lucrurile s-au schimbat. Oricât de mult ar fi încercat tot nu mai reuşea sa îşi dea seama ce anume a împiedicat-o sa raţioneze îndeajuns de clar astfel încât a ajuns în acel punctul. Dar până la urmă ceva bun tot a ieşit din asta. L-a întâlnit pe Vlad.
Comentarii aleatorii