Amintirile Alexandrei erau ca bălțile. Multe, tulburi și pline de mormoloci. Asculta mult Nicu Alifantis, Toto Cutugno, Pink Floyd. Roger Waters era idolul ei. Tot ce cânta Pink Floyd era genial. De Cutugno fusese ușor amorezată. Iar odată purtă o casetă cu Alifantis într-o plasă goală până la o prietenă.
Copilărise frumos. Era din Mangalia. Mergea la bunici des. Mai ales iarna de crăciun. Acolo, pe străzile Sebeșului se plimba singură. Îi plăcea mult în cimitir. Mai consuma și alcool. Atunci devenea haioasă. Scotea chestii de genul: patru morți cărau o groapă. Cețurile din iernile fără zăpadă. Le adora. Adora Bacovia și Cioran. Cânta la flaut. Frumos. Spunea bunicul ei.
Amnăraş credea sincer în existenţa Şarpelui de Aramă …
Dorea să-l fure şi să-l aducă în Ţilimuni, el şi doi beţivani poleiţi în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia să se angajeze grădinar la curtea Iriziei, să se amestece cu slujitorii ei cercetând şi plănuind, în aşteptarea înfloririi trandafirilor. Acţiunea se va desăvârşi prin trimiterea unui buchet cu spinii otrăviţi, în speranţa unei înţepături ucigătoare. O dată cu moartea ei sublimă, profitând de dezordinea provocată de funeralii, ar găsi prilejul să fure şarpele ajutat de cei doi complici.
"2. Miss Management" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințele prostscrișilor&quo
îi plăcuse de ea de când o zărise prima dată în cartier, dimineața la opttreizeci, înaltă, blondă, cu părul puțin peste umăr, îmbrăcată cu paltonul alb, trei sferturi și cu cizme elegante, negre, până la genunchi, trebuie că e un fel de secretară sau contabilă pe undeva. pe urmă a întârziat el puțin ca să o vadă unde intră, la bancă, așa cum a zis el de la bun început. când a venit vara a văzut-o mai bine, avea picioarele neobișnuit de subțiri, sânii mici, aproape inexistenți, dar distincția și-o păstrase, de ai fi zis că pe unde trecea ea lăsa în urmă parfumuri de trandafir.
De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei ceşti de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operaţie, îşi îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorinţele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în faţa acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiţie de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni şi toate grijile dulci ale alăptării, hăinuţelor şi numelui au dispărut.
Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Comentarii aleatorii