Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
Azi am ras aproape un minut, din toata inima. Apoi, mi-a fost rusine. M-am oprit cand a inceput sa-mi fie rusine. Eram pe munte, in parc, si cineva a spus o gluma buna. Acum doua zile, cand am iesit de la ambasada, am zambit. Cateva secunde. Zambet adevarat. Apoi, mi-am adus aminte cat radeam eu de mult si de tare, galgait, si mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ambasada da intr-o straduta in panta, era vant cu soare si nimeni in fata mea, in spatele meu, alaturi. Mi-a fost rusine ca mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am deschis cat am putut de tare ca sa nu curga nici macar o lacrima, sa nu cumva sa se prelinga vreo lacrima.
Amintirile Alexandrei erau ca bălțile. Multe, tulburi și pline de mormoloci. Asculta mult Nicu Alifantis, Toto Cutugno, Pink Floyd. Roger Waters era idolul ei. Tot ce cânta Pink Floyd era genial. De Cutugno fusese ușor amorezată. Iar odată purtă o casetă cu Alifantis într-o plasă goală până la o prietenă.
Copilărise frumos. Era din Mangalia. Mergea la bunici des. Mai ales iarna de crăciun. Acolo, pe străzile Sebeșului se plimba singură. Îi plăcea mult în cimitir. Mai consuma și alcool. Atunci devenea haioasă. Scotea chestii de genul: patru morți cărau o groapă. Cețurile din iernile fără zăpadă. Le adora. Adora Bacovia și Cioran. Cânta la flaut. Frumos. Spunea bunicul ei.
dupa cină ai să aduci cafeaua și biscuiții de vanilie
ai să pui lemnele de corabie pe foc și vom citi
din arborele familiei tale.
o sa mă tragi de barbă gonind realul și vrăjitoarele
ce trăiesc în candelabrele coridorului ca să
dispară țipând țipete ascuțite în albastrul înecat
al ochilor tăi mirați.
o să rupem frunzele ce țâșnesc muguri din noi,
încolăcite ghirlande ce prind rădăcini în ridurile mele .
o sa îți ofer un păharel de cinabru venețian, o sa-l bei
în tăcere ca o rugăciune la o frescă pictată de Alejandro
după un pariu terminat cu o bătaie pentru dragostea lui Aglié.
ai să îmi arăți patru monograme găsite în prăfuita
scotocire a atelierului lui Alejandro, broderii fine
ce țeseau casele nobile pe pernele de damasc
Comentarii aleatorii