Înalt, cu o strălucire orbitoare se ridică în fața mea...
Privindu-l în ochi îmi dau seama de mareția lui imaterială pe care nu o voi putea atinge vreodată oricât de mult aș încerca...
Privirile ni se întâlnesc iar eu sunt copleșit de ură. Îmi zâmbește blajin, și-mi întinde mâna.
Știe ce voi face, și totuși zâmbește.
Fac câțiva pași, întind mâna, și-l ating... e cald. Și calm.
Cu o mișcare fulgerătoare îl lovesc peste față cu sete mușcându-mi buza până la sânge.
Sunt impresionat de cât de puțin s-a mișcat așa că îl lovesc din nou.
De data asta un firicel de sânge i se scurge pe obraz, coborând încet spre piept unde dispare sub cămașă.
-M-am săturat de tine! M-ai urmărit toată viața!
Să nu fi făcut armata, în veci n-ar fi știut Nușu lui Chivercă despre ciudata însușire a bărbatului de a fi cătană bățoasă. Și, după cum a constatat personal, unora chiar le șade bine așa. Și-a amintit de asta văzând la sfârșit de octombrie cu frunze bine ruginite (dar nu mai ruginite decât cei de ciclul trei de pe vremea milităriei lui) plutoanele care defilau, ciudoase pe bocancii din dotare, de-a lungul bulevardului central, pe ritm de tobe și alămuri, „mumos” aliniate în spatele micro-formațiunii port-drapel. O reporteriță se apropie de un grup ce părea a fi format din veterani și îl întreabă pe unul, încă verde, despre ce simte, ce îi trezește momentul în cauză.
Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
Comentarii aleatorii