Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat să secere de la oraş cu nemiluita printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.
– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii, iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte!
Atât Magas cât și Poliancek nu erau prea încântați să meargă la vânătoare împreună cu Petru Klontz.
– Niciodată nu aș fi crezut că voi merge la vânătoare împreună cu ticălosul de Klontz, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată! Dacă nu era Maxim Surduc... Mare prieten am fost cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! Acum dacă tot și-a invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l fac de rușine, scuipă nervos bătrânul Magas.
– Crezi că eu aș fi mers dacă nu m-ar fi rugat Maxim? oftă Poleancek.
Printre gonaci în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu ogarii săi. Drimuș era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu el frățește vânatul. ”Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără lăutar”, glumea deseori Magas.
Simion are capacul lui de canal, în parcul din fața Gării de Nord, pe aleea principală. Locuiește central, cum s-ar spune. Capacul e unul cu ștaif, din fontă, cu înscrisuri emboss - Uzinele Comunale București, 1929. Unii au aplecare către capacele astea noi, cu marcajul – sînt beton!nu mă fura - dar Simion îndrăgește fierul, are o rezonanță aparte.
Noaptea, cînd pune capul jos, își aude inima, poc poc poc !, parcă Domnul îi bate caiele de argint în tîmple, să nu i se tocească simțurile.
O bucată de carton îngălbenită de vreme și de vremuri, o fotografie din care te privește o femeie mărunțică, cu tenul măsliniu și părul negru, strâns și prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii și se revarsă pâna la mijloc ca niște bretele. Poartă conci – un complicat aranjament din șuvițe de păr împletite în creștetul capului- purtat de femeile moațe măritate.
Bărbatul este foarte înalt și blond, sau așa pare în fotografia sepia. Are mustață a la’ Franț Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.
Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschiși la culoare, bănuiți a fi nepermis de albaștrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetița blonda, cu ochi care te fac să zăbovești, cercetându-i cu fascinație.
Comentarii aleatorii