Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
Eutanasiez oameni. Nu ştiu dacă s-ar putea numi chiar oameni. Ar fi mai acceptabil să-i numim legume. Unii nu şi-au mai mişcat nimic de ani de zile... Vor spune mulţi că termenul legumă e prea dur, însă după toată experienţa pot spune că mi-ar fi şi mie greu să diferenţiez între un mort şi o legumă. Aparatele ar fi singurele care mi-ar veni în ajutor, cum îi ajută şi pe ei de altfel. Ne-legumele ar spune că ucid şi m-ar întreba, năzuind după o morală, dacă mai am conştiinţă.
A mai plecat un învins. Aseară şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, a deschis larg uşile şi ferestrele casei, implorând întunericul să-l acopere; şi acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans şi, poate, spre dimineaţă, au plecat împreună. În cealaltă împărăţie. Pentru totdeauna.
"3. Temnița selectă a retrăirilor și regretelor" din volumul de debut "Să îndeplinim
... strivită pentru totdeauna de talpa zgrunțuroasă a bocancilor săi de militar.
Să mai simtă încă o dată mirosul de cafea tare, nu poșirca cu apa și cu aripioare de gândaci roșii pe care Firfirică le răspândea în celulă, dupa ce le împraștia cărnița printre măselele stricate. ”Domnu’ e servit cu chou a la crème și cu iepure fezandat și sos de iman baialdi. Fazanul e deficitar, îi lipsește ceva. La Paris, la Chez Martine, dacă prinzi așa ceva poți să îi dai ospătarului cu tava în cap. Sau la Eger, lângă Budapesta. Totul poate să fie impresionant de bine gătit, un singur fir de păr de câine sau de pisică dacă ai găsit în pește, chelnerul revine cu o tavă pe care aduce un satâr, un cuțit și o drujbă, dintre care tu nu ai decât să alegi. Prost să fii să spui nu.”.
Comentarii aleatorii