atunci văzui infanta.
era întinsă pe catifea verde între flori de lotus culese de samurai tineri
în parcul înconjurat de lacuri sărate .
ce bucurie să o vad în sfărșit moartă, eliberată de iubiri inceste,
avea pe buze zîmbetul unui sărut pentru caii albi priponiți în curte,
stapîna zicea ca e anul în care caii zboară peste ocean căutînd un loc
sa doarmă, dar foșnetul morții ei colosale nu ne lăsa sa ne odihnim,
infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea cupa de vin otrăvit din mîna stăpînei..
O zărise în tinereţe, cu mulţi, mulţi ani înainte, după căutări febrile, o descoperise acolo unde nu s-ar fi aşteptat, într-un colţ de lumină, în văzul şi la îndemâna tuturor, asaltată de pretendenţi, agasată de insistenţe, unele obraznice, altele excesiv de timide, răvăşită de încercările repetate de agresare a intimităţii, obosită, dar în acelaşi timp furioasă, gata să sfâşie orice şi pe oricine.
Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo, care-i transformase trupul într-un ciorchine de emoţii şi făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o ducea spre locul unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar.
Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...
Comentarii aleatorii