Povestea continuă…
-Şi tu, care din personaje ţi-l arogi?
„E-o undă de ironie aici”...
-Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar...
„Dar”?
-… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin, acum, şi de care m-am debarasat. Nu-i neapărat necesar să mă pun în pielea unui personaj, nu-mi caut un model şi, în momentul de faţă, nu sunt nevoit să fac faţă vreunei crize datorită vârstei. Cel mult, e legată de trecutul meu zbuciumat, dintr-o lume ascunsă, când la suprafaţă eram tot timpul radios, proaspăt şi pozam o naivitate dezarmantă.
-Eu unul nu-mi complic viaţa în felul acesta.
-Te pomeneşti că te-ai săturat şi tu de viaţă. O simplifici până la zero acum, când ai nevastă şi copii! Şi după cum te ştiu, nici acum nu te ocolesc femeile.
-Ei, să fim serioşi! Nu doarme încă.
-E beznă…
Călătorea de multă vreme în pustiul de vată. Era încotoșmănat și nu simțea frigul. În spate purta o raniță grea, plină cu merinde.
Era supărat; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare…
În plus, albul îi părea hipnotizant. Nu-și putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârșit, cine era și care îi era ținta.
Urmărea o dâră lungă de pași al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuși, se gândea la ce va face, de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură și plicticoasă.
„ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoșii, mă voi întinde pe blana mea de oaie și voi aștepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheață.”
Aspazia era, de departe, ceea ce se putea chema - la Dorna Cuci - o femeie țeapănă. De fapt, aici muierile, mai toate soții de mineri, gateriști ori țapinari, dacă nu erai de-al locului n-aveai cum să nu remarci că erau cumva în afara a ce te-ai fi așteptat. Bineînțeles, ne gândim și la sensul bun al lucrurilor. Aprige, cum le stă bine muntencelor, mașcate și cu mult roșu (natural) în obraz își vedeau de gospodărie și de plozi. Casele mari, etajate, din lemn sau din cărămidă, nu erau deloc o raritate. În grajdurile animalelor, durate întotdeauna ceva mai departe de case, puteai găsi tot de la 3-4 capete de vită în sus. Ce mai, dacă ai spune că sărăcia nu-și prea găsea sălaș în zonă, nu ai fi greșit deloc. Numai că asta însemna și trudă din greu.
-Cinsprezece minute, anunţă şoferul cercetând ceasul de bord cu un picior afară.
-Vorbim mai târziu, ţinu ea să precizeze, deşi era clar că toată lumea trebuie să facă o pauză.
-Mă scuzaţi!
Verucosul îşi făcea loc printre pasagerii grăbiţi să iasă pe culoar ridicând atent mâinile să nu le rănească.
Rămase în urmă să-şi caute pachetul cu mâncare în geanta mică de voiaj. Prefera să o ţină la picioare; nu dorea să incomodeze şoferul cu o oprire lungă între staţii, doar pentru a căuta la bagaje.
Comentarii aleatorii