Încă nu venise vremea să deranjeze apatia acelui stejar bătrân şi singuratic, pentru a-i sacrifica vâscul. Fructele lui străluceau atrăgător. Era pată de culoare în mohoreala clisoasă. Toate acele drumuri repetate, cu aceleaşi gânduri, având doar un reper vizual, i-au rămas în memorie ca o singură călătorie în momentul în care s-a apropiat zdrobind covorul de ghinde, şi-a sprijinit bastonul de arborele secular, mângâind asprimea scoarţei şi imaginându-şi puncte de sprijin pentru escaladare.
Fericirea lui depindea de hazardul zborului unor păsări ce ignorau toxicitatea fructelor vâscului de stejar. Din acea călătorie cu multe feţe, nu-şi putea aminti îmbrăcămintea; selecta doar o mică parte din fluxul gândurilor şi compunea, într-un puzzle alb-negru, puţinele imagini ce aveau puterea să-i rămână întipărite pe retină.
Aproape zilnic, trecea pe drumul devenit imaginar, pe lângă stejarul cu vâsc, fără să-i poată ignora chemarea, fără să-şi dea seama că e orb; lipsa de culoare se datora distanţei în timp de la ultima lui călătorie de îndrăgostit şi până la momentul în care retrăia, în amănunt, acel drum cu sute de capete.
Acum, acea dragoste era îngropată în uitare. Călătoria îi lăsase mai multe amintiri, decât dezmierdările ei seci. O ştia fericită, invulnerabilă la jocurile cu sorţi schimbători ale anotimpurilor vieţii.
Oamenii fericiţi pot fi uşor de uitat, până la auzul acelui glas voit călăuzitor. Vocea cu inflexiuni neobişnuite îi evoca locuri, culori cărora le uitase numele, mlădierea leneşă a unor lujeri sau zborul către moarte al efemeridelor. Nu putea decât s-o urmeze pentru culoarea lucrurilor uitate. Ajunse să creadă că acea creangă de vâsc îi va reda tot ceea ce pierduse prin orbire. Puterea ei îl va vindeca , va ajunge să râdă din toată inima, va uita noaptea şi îi vor fi dezmorţite simţurile.
Străbătu încă o dată drumul fără a să mai audă glasul călăuzitor. Calea i se deschidea firesc, asemeni unei cărţi. Nu se lovea de obstacole noi, iar pe cele vechi le regăsea cu bucuria cunoscătorului. În harta lui biologică, nu era necesar să adauge ori să rectifice nimic din vechile amănunte. Mergea ca o pasăre călătoare cu o sămânţă gata să germineze, ca un purtător naiv al speranţei parazitului. Paşii lui erau tot mai grăbiţi; aproape că îi simţea umbra. Credinţa îi dădu puterea să escaladeze, să găsească puncte de sprijin şi să nu ia în seamă răul de înălţime din tinereţe.
Acolo sus, cu mâna întinsă spre mănunchiul închipuit, cu frunzele verzi-cerate şi fructele
alb-sticloase, se gândi la nemărginirea livezilor, la oamenii cenuşii, tăind din avântul spre cer al merilor, forţându-i să rodească, acolo jos, la îndemâna oricărui culegător. Îşi imagină ulii planând în căutarea vânatului, săgetând aerul cu mesajul morţii. Auzi cursul pâraielor încorsetate în maluri tăioase de gheaţă căutând un ogaş de evadare, un loc de băltire liniştită şi pământ reavăn, însetat.
Prevăzu mirarea ei sinceră şi sărutul sub vâsc, dar nu gândi că el este mesagerul.