E cald. Geamul s-a topit. Soarele intră. Aşternutul mi s-a lipit de spate. O altă dimineaţă, acelaşi paradis. Magda s-a trezit de mult, nu care cumva să întârzie la muncă. E harnică asemenea unei furnici soldat, dă-i ceva de făcut şi un termen limită, bucurie supremă. Uşa dulapului e întredeschisă şi pot zări mâneca costumului care mă cheamă. În fiecare dimineaţă mă cuprinde aceeaşi frică din cauza paşilor Magdei care se îndreaptă către dormitor. Vine să mă trezească, să mă logheze cu societatea, vrea să mă trimită în prima linie a salariaţilor.
În timp ce coboram din nava extratereștrilor, cu cheia franceză sub sarafan, năclăită de sângele marțienilor, făcând „pff” pen` că-mi venea bretoana în ochelari, mă oprii brusc, ca un skeletron, clasa XX. Poză: gâtul ușor întins, perfect alb, bărbița-nainte, B.B. pe umăr, cu țeava-i lungă sclipind în soare, una bucată piele fluturând, un surâs glacial, aruncat peste umăr, către spațiul tandru unde profilul ei, de fecioară chineză, se bulucea între ramele perfect mate, săltate cu-n bobârnac fin de vârfu` degetului.
- D’Una!..
- Neo!...
Un scaiete saltă peste o scăfârlie verde, pisată. Scăfârlia rânji:
- Hy, babe!
- Bitch!.. Și B.B. lătră scurt, scuipând moartea…
Enrique Iglesias zbiară din difuzoare cât îl țin bojogii. Tinerii din autobuz își mișcă ușor capul în ritmul muzicii, babele se abțin să comenteze.
Car după mine o sacoșă de mere. Un lucru obișnuit, nu? Mere roșii, ionatan, dulci-acrișoare. 2 lei kilogramul. Ieftine și bune. Bărbatul care mi le-a vândut în piață avea ceva ciudat, însă. Punea merele pe cântar numai cu mâna dreaptă. La început, am crezut că are doar o mână, sau că era lovit la stânga. Dar, oricât de prudent ar fi fost el, am observat, atunci când a luat banii, că din mâneca stângă a pufoaicei de iarnă, îi ieșeau niște pene albe-gri, ca de gâscă leșească.
Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie.
Interiorul îl copleși. Zidurile se căptușeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti și începu să urce înspre acoperiș. Undeva, o ușă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uși tabu, ca și cum toate poveștile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă și-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanță, bineînțeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monștri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Estas el cartero?
Dimineața foarte devreme. Ger. Două lucruri pe care le ura cu toată ființa. Dintotdeauna.
Gara. Aproape pustie. Cîțiva oameni țopăiau încercînd să-și alunge frigul, în sala mare. O singură casă de bilete luminată. Nimeni dincolo de geamlîc.
Ce bine că își cumpărase loc de la agenție. Închise ochii. Simți o usturime caldă pe marginea pleoapelor în clipa cînd se atinseseră. Își strînse umerii în blana de oaie cu vag miros de tăbăcărie. Picioarele începuseră să îi înghețe. Lovi cizmele una de cealaltă fără prea mare folos. Deodată clipocitul metalic dezacordat al „Valurilor Dunării” în difuzoare îl trezi din moțăială. Trăgeau garnitura.
Ușa se deschise brusc și o pală de frig trecu prin sală.
Comentarii aleatorii