Vad ca Virgil mi-a luat-o inainte... Un text care promite o poveste si se tine de cuvant. "a fost odată o femeie trecători grăbiți și lumini multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric pășeam prin oraș uitându-mă la vitrine și oameni ea se oprise la marginea străzii fragilă" e uimitor ce ai reusit sa faci aici cu un simplu adjectiv...ai spus totul despre personaj, l-ai aruncat, pur si simplu, in fata naasta, dezarmat. apoi: "în ochi i se roteau drumuri" "iubirea coclea în cer la picioarele sfinților" "ceva era în neregulă cu viața toate lucrurile atârnau câinele de lesă brățara de mână luna de cer singurătățile între ele" felicitari! o penita si de la mine.

frumoasa poezie. simpla si incisiva. da senzatia ca cei doi isi deapana povestea, in timp ce restul lumii ii priveste, ca la cinema, se hraneste cu ei.

un poem bun, chiar mi-a placut si m-a impresionta. mi-a mers la suflet. e ca o constructie care se sprijina bloc pe bloc.