Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul. Între mica lui gospodărie – pe care, fie vorba între noi, un vânt ceva mai mare i-ar fi desființat-o cât a-i zice pește - aflată la marginea satului, și halta “chefere”-ului se întindea, deloc zgârcit, lanul Gostatului. Peste acesta șerpuia o cărăruie făcută numai de călcătura pașilor lui Tăchiță . Vara, când păpușoiul era înalt și des, ca o adevărată pădure tânără, odată intrat pe cărare mergeai ca trenul pe șine. Nu te-ai fi putut rătăci nicicum, să fi fost și noapte înourată și fără colțișor de lună. Eroul nostru, după douăzeci de ani de navetă, cu atât mai mult nu putea da greș. Chiar nici iarna, când arătura era acoperită cu omăt până la brâu iar Cel de Sus nu făcea deloc economie de pâclă. Ca să prindă trenul de cinci, pe vreme câinoasă, trebuia să se pornească măcar cu două ore mai înainte. Dacă tot veni vorba, să spunem că, deși n-avea ceasornic, niciodată n-a pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el, cu serviciul nu-i de joacă. Mai ales dacă ai de crescut șapte plozi, care, una-două, vor încălțări și îmbrăcăminte, bașca mâncare de trei ori pe zi. Și, calic, calic, cum îl catalogau prin spate răutăcioșii satului, dar de puține ori s-a împrumtat prin vecini de vreun ciur de mălai și nici nu s-a întâmplat ca, din cauza nevoilor, să-și oprească vreun copil de a mai merge la școală. Muierea îi era, într-un fel, casnică. În baza planului ei de la CAP nu puteai conta pe vreun câștig. Dar, orișicât, nu era puțin lucru să îngrijească de bărbatu-su, care, cu naveta lui, era un “traistă în băț” sadea, și de cei șapte plozi, cu toții “școleri”. Așa, în linii mari, el nu era un om rău; numai că, la necaz, mai lua câte un pahar-două. Și cum necazurile se țineau scai de el, măcar la săptămână și le îneca la Mat în vreo sticlă de Turț ori Secărică. Partea proastă era că de multe ori cădea prin șanțuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a întâmplat odată chiar să se prăvălească într-o râpă pe al cărei fund curgea un fir de apă, deloc mare, dar suficient să se fi înnecat. L-au scos la timp, cu scara de suit în pod și cu frânghia, nevastă-sa, Aneta, și cu Pompilică, panglicarul satului (dar asta este altă poveste). Ajuns acasă, până adormea din nou, îi lua la suduit pe toți – de Dumnezeu, biserică și calendarul întreg de sfinți - , așa, ca bețivul, fără motive serioase. Cât de străin era față de credință și cele sfinte, în general, nu mai spunem. Normal că îl știau și megieșii, care o compătimeau de adevăratelea pe biata Aneta. În ideea de a îndrepta oarecum lucrurile, Țața Ruxandra lui Moș Dumitru Grigoraș, femeie credincioasă și trecută prin toate, o povățui să încerce cu slujbe. Bunăoară, să meargă la Hramul Sfintei Parascheva, iar când o ajunge la moaște, să se roage pentru liniște în casă și să frece de racla de argint schimburi curate, sau mai bine noi, de-ale lui bărbată-su, pe care să i le dea apoi să se îmbrace… Aneta se conformă întocmai. O zi întregă a stat până să-i vină rândul la închinat deasupra moaștelor Sfintei, de i-a trecut os prin os. Față de dorința ei principală, era bucuroasă că, mai mult decât să atingă capacul de argint al raclei cu schimburile lui Tăchiță, a prins loc chiar lângă preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh însemnat, că purta un vestmânt numai în fir de aur, cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - și slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de busuioc, apă sfințită din belșug. Nu mai simți urmă de oboseală în ea și nu înțelegea de ce devenise acum atât de energică, poate la fel ca în tinerețe. Acasă, însă, deși au trecut ceva zile, nu sesiza îmbunătățiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat (“n-am nevoie eu de lucruri cumpărate de tine!”), nici după două luni nu vru să îmbrace cămașa sfințită…