ciclul: "Cameleonicele"
Ținea în mâini
sferele transparente ale eternității,
plângând peste ele
cu lacrimile ființei lui
îndoite.
Cuvintele curgeau din ochi
și intrau în pământul inert
cântând,
hrănind măruntaiele universului.
Poezie:
Ultimul plâns
Comentarii
vladimir -
Interesanta modalitate de a expune in cuvinte relativ simple, extrase parca din matca derizoriului, ideea nedesavarsirii inteleasa ca un blestem... asa cum uneori nemurirea ne oboseste (Ahasverus), asa cum uneori zeul se retrage satul de creatia sa ori cum in mod dilematic iluminatul este pus in situatia de a alege intre a fi Buddha ori Bodhisattva... omul are in el, prin natura ori prin har, samburi din toate cele enuntate de mine mai devreme... As spune in loc de "Cameleonicele"... "Cameleonice"... expresia "sferele transparente ale eternității" cat am vrea sa fie de poetica sufera din prin multa abstractizare si se face greu ingurgitabila de lector... Eu iti urez bun venit printre noi... dupa cum vezi aici nimeni nu te exileaza la atelier asa cum se intampla prin alte parti :)
Dahaar -
Sfera ca burtă a universului susținându-i măruntaiele, în mâinile unui dumnezeu aplecat peste ea( mi-a plăcut "ființa lui îndoită") sau încovoiat de greutatea eternițătii pe care o ține în mâini, iată o interesantă viziune a creatorului (din pielea Creatorului).Mie mi-ar fi plăcut ca actul creației să fie exprimat altfel, nu prin cântecul cuvintelor. Poate printr-o altă sugerare a muzicii.
Călin Sămărghiţan -
Hm!, actaeon, Dahaar, nu m-am gândit nici la Budha, nici la Creator... dar ceva din dilema "iluminatului" aș putea spune că nu e departe. În schimb, da, "ființa îndoită" e atât ființa încovoiată asupra întrebărilor, asupra ei înseși, dar și ființa aplecată în gestul plângerii. Lacrimile devin cuvinte care intră-n pământ, dar poate că tocmai îndoielile noastre, suferințele și incertitudinile noastre sunt cele care "hrănesc" universul și-l fac să meragă mai departe. Uneori am impresia că plânsul nostru adapă încrengăturile cosmosului întreg.