Nu mă chema pe numele meu de lumină
când adevărul mă strânge cu toate ferestrele lui,
vezi, timpul mă taie felii atârnându-mă la uscat
pe crengi fără muguri
(penurie mare de lacrimi în existența aceasta,
mi-au spus corbii într-o bună zi,
trăgând storurile peste răsărituri -
păstrează-le pe cele puține pentru morțile altora)

da aș fi răsturnat munții iubindu-te aș fi sădit crânguri albastre
în văile Lunii
- inima mea se născuse șlefuită în formă de pârghie -
aș fi înverzit toate orele din decembrie doar sărutând
umărul glorios al bărbatului
fântâni aș fi deschis în carnea lui,
secundele n-ar mai fi răsunat a putregai strivit între dinți

nu-i vina mea că azi nu mai știu cui și de ce mă închin,
viața și moartea își schimbă mereu între ele fustele crețe,
verbe febrile au înălțat, dinspre mine spre mâine,
bariere așteptând trecerea unui personal
deraiat

da te-aș fi iubit aș fi crezut ți-aș fi turnat
poeme neîncepute în palmă,
să-ți limpezești cu ele privirea și tălpile

acum să tăcem, e toamnă prelungă în aval de cuvinte,
în amonte s-au prăbușit îngenunchiați căpriori -
mai bine iartă-mă
și risipește-mă
într-o conjugare perpetuă
la condițional optativ.