bodega noastră era la demisol
de la ferestrele ei
oamenii erau numai picioare
și lumea-ntreagă plutea
la capătul balonului roșu
- prăbușirea ar fi fost mortală -

noi însă, îngropați acolo
pe jumătate oameni
pe jumătate cârtițe
lăsam firul gândirii să scape printre degete
ne turnam poveștile
în fiecare pahar cu vin
să le simțim cum curg prin noi.

nu erai niciodată singur
îngropat așa
pe jumătate
alma dormea lângă sobă
și tresărea în somn
puțină adrenalină acum
la pahar, la halbă, în ulcele de lut

uneam mesele
și ne-ncălzeam în haită
însetați până la gând
scriam poezii cu prea multe “aripi”
crezând că doar așa se poate zbura
și când declaram
că n-a mai rămas nimic de spus
nea cioran se suia pe una din mese
descompunea cuvântul sub ochii noștri

ne stângeam acolo seară de seară
eram ridicoli și mândri
suflam cu putere în țevi de plastic
cornetele noastre se înfigeau în viitor
cădea răpus de fiecare dată
- eu mă preadau-

bodega mea se numea simplu și necuviincios pussy
și blugii noștri semănau cu ea
de tavanul ei atârnau ouăle a sute de viermi de mătase
eclozau poeți în fiecare seară
unul mi-a spus că-s o rună

cu timpul
am devenit una