tu te naști din moartea sevei
din lacrima rădăcinilor te ridici
eu mă dezgolesc des în fața ta
îmi trec toate chipurile
prin ochii tăi veșnic deschiși
tu îmi adăpostești măștile
în pântec
îmi vopsești pielea
în culoarea potrivită zilei
atât de fidel ești
deși nu te-am scos niciodată
la o plimbare într-o zi însorită
nici nu ți-am dat vreun os
sau vreo bucată mică de carne
astăzi înainte să plec purtând
doar culoarea pământului pe față
te voi dezrobi
și te voi lăsa într-o pădure
să privești cerul
până vei deveni din nou un copac
verde și înalt