Se făcea că struneam un câine andaluz
despre care citisem în unele texte iezuite
că ar fi întruchiparea nu ştiu cărui spirit încornorat
îl înţepam în pântecele gras în timp ce ochii ne
ţinteau orbeşte înspre constelaţia Andromedei
animalul mai mult ca un melc fără cochilie părea
că dă rotocoale unui cuib de cuci fără intenţia vânătorii
zbura nepăsator ca în momentul acela din zi
în care mimezi o conversaţie din necesitate patologică
mângâiam burta animalului vărgat
deasupra ţării Israelului şi mă simţeam
de parca îl luasem pe brahma de picioare
călătoream împotriva firii spre pântecul mamei
şi părul mi se înapoia în piele
atât de obişnuit încât dimineaţa îmi susura
încă-n privire imaginea câinelui melc
l-am denumit belzebut ca pe o glumă şi de atunci
în fiecare noapte mi-e ca un frate mai mare
sau ca un tată