n-a înviat nici un pom
de când scriu versuri

baladele s-au pierdut în fum de ţigară
folosite ca balamale
între zile care se deschideau
spre un zid

poeziile au fost mărgele colorate
plătite pentru a cumpăra o stâncă abruptă
pe care aştept să se construiască un oraş nou
minunat
unde curge vinul care nu îmbată pe nimeni
licoarea care te face doar să spui adevărul
să mori pentru el până la capăt
până nu va şti nimeni pentru ce mori de fapt
că eşti mort
deşi mai răspunzi la telefon
şi mergi vara la grătare
ca să-ţi pui piatra filozofală ca un gadget la treabă
să transforme fumul de frigărui
în ceaţa tămâiei
după care învie
neştiut de nimeni
un copac

un oraş în care oamenii trec
unii prin alţii cu viteza poeziei
şi se răsfaţă fiecare cu muza celuilat
nu se grăbesc nicăieri
călătoresc întruna spre itaca
unde
nici un gând nu duce la accidente
deşi toţi au capul în nori

pe străzi vor alerga
armăsarii fanteziei
patrupede care seamănă suspect cu cele din picturile lui sabin bălaşa
pe câţiva dintre aceştia i-am văzut îmblânziţi
cum nechezau la opaiţul lui eminescu, arghezi, bacovia, stănescu
mâncau jarul cuvintelor
superbii armăsari ai fanteziei

prin fumul de grătare apăreau coamele lor lungi
piepturile lor albastre

uite ai văzut
ce a fost asta

fumul de frigărui se subţia în ceaţa tămâiei
precum oraşul meu spre basm

era duminică pe seară
şi apoi am mers acasă