- Ca să îl poți scrie pe 2, trebuie să știi cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată foarte frumos pe hârtia ta.

Mic se duse, luă atlasul, căută și descoperi pasărea plină de grație.
Ce părea să privească atent – poate doar pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.

- E bine?

- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ți veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…

- Nu știam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.

- Poftim, ai aflat!
Sper să nu uiți niciodată.

- Nu o să uit, promit!

- Hai, lasă, nu promite, nu e nevoie!
Copiii se țin de cuvânt cât sunt copii .
Când devin oameni mari, nimic nu mai e valabil…

- De ce?

- Întreabă-mă să te-ntreb!

Mic începu să râdă.
Îi plăcu vorba asta.
- Și cine o să ne răspundă?

- Timpul, băiete, Timpul! deveni brusc serios omul de zăpadă.
Căruia Timpul - sau poate și Vremea – îi pricinuiau, după cum începea să iasă la iveală, un mare necaz.

- Dar ce-i cu tine? îl întrebă copilul îngrijorat.

- Mă arde rău de tot în partea stângă…
Cred că soarele e de vină.
E prea mult soare pentru o lună de iarnă.

- Nu vreau să te topești, că eu nu am chiar mulți prieteni! îi mărturisi băiatul, cuprins de panică.
După care își luă haina, căciula și mănușile de lână, hotărât să-l salveze.
Pe tot, sau măcar un bulgăre din cei doi, ce îl făceau să semene leit cu un 8.

- Hai, că acuși mă transform în 3! îi ghici gândul omulețul de nea.
Deja nu îmi mai simt jumătate de corp.

Băiatul puse mâna pe el.
Tremura tot de căldură!

Îl înveli iute cu un strat gros de zăpadă.
Apoi cu încă unul.

În stânga, unde avea prietenul său inima, puse, însă, cei mai pufoși fulgi, ca să-i facă o bucurie.

***

Domnul (4)
----------------

- Bună dimineața, omule de zăpadă! strigă Mic, deschizând fereastra, după o noapte plină de vise.

Nici un răspuns.
Ca și cum nici nu ar fi existat vreun om de zăpadă.
Posomorât, băiatul se aruncă în fotoliu.
Ca să se mai gândească puțin la prietenie, înainte de a-și spăla fața de lacrimi.

- Nu mai boci pe cine nu trebuie! se auzi un glas necunoscut.

- Dar tu a cui voce mai ești? întrebă, mirat, copilul.

- Eu nu sunt vocea nimănui altcuiva!
Sunt Domnul Patru, zis și “Nas ascuțit”!

Mic nu fu în stare să se stăpânească.
Încercă, dar nu reuși.
Așa că se ținea cu mânile de burtă, ca să nu explodeze de râs.

- Cum ai zis?
Domnul... Nas ascuțit?

- Exact.
Sper că o să mă respecți.
De altfel, te anunț, sunt o figură remarcabilă în orice catalog.

- Ce e acela un catalog?

- Vai, că deștept mai ești!
Un catalog este un caiet mare în care se pun niște note.
Dar pentru asta trebuie să faci un efort: fie să crești, fie să nu te rătăcești în drum către școală.

- Și dacă nici nu o să vreau să merg la școală?

- Atunci nu o să ai niciodată onoarea de a mă vedea în acțiune!

- Mai bine să-mi zici de ce te cheamă “Nas ascuțit”?

- Pentru că miros de la o poștă copiii neserioși.
Și am și oarece prestanță din profil.
Mă rog, așa se zice.

- Prestanță?

- Mda, un cuvânt cam greu pentru tine.
Dar la care nu pot renunța, pentru că mă reprezintă.

- Adică e de bine?

- Întocmai.
Ți-aș dori să poți și tu să ții la distanță pe oricine nu te merită!

Din clipa aceea nu se mai auzi nimic, cu excepția unei muște care, găsind cartea deschisă, se așeză pe nasul ascuțit al Domnului Patru.

Apoi nu se mai auzi nici musca, pentru că Mic închise cartea.
Ca să poată să se gândească, în liniște, și la ale lui.