Pe cand povestile nu erau inca povesti ci doar fapte petrecute iar lumea le vedea si le auzea eu inca nu eram dar despre multe dintre ele am aflat din suierul vantului domol, din trilul pasarilor, din sopotitul izvoarelor din afund de padure si din fosnetul frunzelor. Tot ce trebuia sa fac era sa stau linistit si sa ascult tacerea si linistea din jur, caci fiecare are cate ceva de povestit. Totul este sa vrei sa auzi.
Se spune ca demult, tare demult, traia un imparat pe numele lui Alb Imparat cu imparateasa lui. Si ii spunea lumea Alb Imparat pentru ca de tanar albise in urma unei lupte pe care o avusese cu turma spurcata a zmeilor, cand vazuse ca este cat pe-aci sa-i piara toata oastea in acea lupta. Numai curajul si indemnurile sale au reusit sa schimbe soarta luptei si sa-i aduca biruinta. Drept multumire pentru aceasta izbanda puse imparatul de se ridica o mandrete de manastire unde zi si noapte si ridicau rugi de multumire. Dar iata ca timpul trecea si mandra pereche imparateasca nu putea sa aiba copii. Si cate nu au facut ei pentru a izbandi. Mersera pe la vraci, la vrajitoare, dar nimic.
Ultima speranta le ramasese in mila si indurarea Domnului. Dupa multa staruinta ruga le fu ascultata si imparateasa aduse pe lume o mandrete de fecior cu ochii si parul negru ca pana corbului si atunci i-au pus numele Afin. La nici doua zile dupa aceasta fericita zi, chelareasa aduse si ea pe lume un fecior balai si cu ochii verzi ca iarba proaspata,caruia i-a pus numele Dafin. Si cresteau fatul imparatului si cel al chelaresei de nu erau altii ca ei in toata imparatia si nu erau altii sa-i intreaca la toate cele jocuri si intrec eri. Si daca la alti copii mai vedeai si zile innourate si certuri copilaresti acesti doi coconi erau nedespartiti si in buna intelegere de credeai ca-s ingemanati si legati cu cea mai trainica prietenie. Dar cu toate acestea cea mai mare silinta se vedea din partea lui Dafin care multe ii trecea cu vederea micului print, pentru ca ii era drag si tinea mult la el. Si cresteau flacaii nostri fara a cunoaste oprelisti si fara a se teme de ceva caci pentru ei totul era posibil. Intr-o zi, pe cand se preumblau ei prin padure dupa vanat numai ce vede Afin o iepuroaica. Pune arcul la ochi, pregateste sageata si cand sa traga simte mana lui Dafin pe umar.
 Ce este Dafine?
 Uita-te la ea ca are pui. E pacat s-o omori caci vor muri si bietii puisori.
 Dar n-am plecat la vanatoare?
 Ba da marite print, dar totusi, padurea este plina de vanat.
Lasa Afin arcul jos si voira sa plece mai departe dar iepuroaica se apropie de ei si ii intinse un pui lui Dafin zicand:
 Pentru ca te-ai indurat si ne-ai scapat pe toti de la moarte, uite ia-l sa-ti fie de tovaras, caci nu se stie cand poate sa-ti fie de ajutor.
Dafin multumi, puse iepurasul in traista si pleca dupa Afin care o luase inainte. Mersera ei ce mersera si printul vazu de data asta o lupoaica. Puse iar arcul la ochi sa traga dar Dafin iar il opri aratandu-i catelandri care tineau dupa ea. Iar se lasa induplecat printul si porni mai departe. Lupoaica se apropie de Dafin si ii dete un catrelandru spunand:
 Mare si buna iti este inima voinice, fie ca niciodata sa nu-ti pierzi mila si dorinta de a face bine. Uite catelandrul acesta iti va fi prieten si sluga credincioasa. Nu te speria, caci va face tot ceea ce-i vei cere. Ramai cu bine si mergi sanatos.
Lua baiatul si puiul de lup si-l puse in traista dupa care pleca dupa print. Acum parca printului ii era lehamite sa mai vaneze, dar iata ca intr-un luminis vazu o scroafa si puii ce se jucau fara teama. Puse iar arcul la ochi s-o omoare dar Dafin iar il opri cerand indurare pentru viata puilor.
 Dafine, asta este ultima data cand te mai las sa-mi intorci vointa. Fie ca tine, ii las sa traiasca dar prima dihanie pe care o s-o vad o s-o omor fara sa mai ascult de tine.
 Bine marite print, asa sa fie, dar totusi te rog nu te supara pe mine. Fie ca azi sa fie ziua milosteniei si a iertarii.
Pleca Afin fara a se mai uita la scroafa care se apropie de prietenul sau si ii dete un pui spunand:
 Nu stiu cum sa-ti multumesc voinice pentru binele facut. El va fi legamantul nostru si ori de cate ori vei avea nevoie sa stii ca te vom ajuta.
Multumi voinicul, puse puiul in traista laolalta cu ceilalti doi si pleca dupa Afin. Acesta chiar se pregatea sa traga intr-o ursoaica care cauta mure intr-un tufis. Acum Dafin se puse chiar in fata sagetii si cu lacrimi in ochi ceru iertare pentru viata animalului. Afin se manie si uitand de prietenia ce-i lega ii trase o palma cerandu-i sa-l lase sa omoare dihania dar Dafin nu se clinti din fata sagetii. Atunci printul manios se intoarse si pleca spre palat fara a se mai uita daca este urmat. Dafin cu usturimea acelei palme in suflet se pregati sa pleca dupa print dar vazu ca se apropie ursoaica si de parca ar fi fost om cu suflet ii zise:
 Marite print, palma pe care ai primit-o ma face sa cred ca viata unor dobitoace pretuieste mai mult decat propria-ti viata si decat prietenia ce va leaga. Nu stiu cum sa-ti multumesc dar te rog sa primesti acest pui ca rasplata pentru palma primita.
Dafin lua si puiul de urs si pleca abatut dupa prietenul sau pe care aproape ca nu-l mai zarea. La un moment dat il vazu pe Afin pandind din spatele unui tufis dupa care il vazu cum se arunca la pamant ca sa prinda ceva. Porni in fuga dar cand ajunse abia mai apuca sa-l vada pe print strecurandu-se printr-o borta in pamant. Lasa traista si se strecura si el in borta aceea dar locul strimt nu lasa sa incapa doi oameni. Afin se lungise si tot scotocea intr-o crapatura din pamant. Dafin iesise din borta si astepta, cand il vazu pe print iesind si tinand de barba alba un pitic ce tremura de spaima.
 Acum chiar ca nu mai poti sa-l scapi ca pe celelalte dobitoace, zise Afin razand de spaima piticului si de nelamurirea prietenului sau.
 Si cu ce o sa te ajute marite print? Nu vezi ce speriat este? Fie-ti mila de spaima si de barba alba, zise Dafin apropiindu-se.
 Nici nu ma gandesc. Astazi toata ziua te-am ascultat. Acum n-o s-o mai fac. Nu pot sa plec cu mana goala din padure.
 Marite print, te rog, lasa-ma sa-mi vad de drum si umbla cu dreptate si bunatate in drumul tau. Fie ca Dumnezeu sa se indure si sa-ti faca viata si calea lina.
 Pana la Dumnezeu o sa am grija sa mi-o fac eu. Iar tie nu-ti dat drumul caci trebuie sa te duc la palat sa te vada toata curtea.
Piticul se rasuci putin cu fata schimonosita de durere si de sub hainuta iesi la iveala un mic medalion. Printul vazu medalionul si il apuca si trase pana rupse lantugul. Dadu piticul lui Dafin sa-l tie si incerca sa desfaca medalionul. Dafin dadu drumul piticului facandu-i semn sa fuga. Acesta se pregati sa plece dar se intoarse si spuse:
 Blestemat sa fi pentru purtarea ta printe. Daca nu-l desfaci curiozitatea te va macina ca o boala dar daca il vei desface moartea iti va sta la capatai.
Isi termina vorbele si se strecura printre ierburile inalte pierind in desisul padurii. Printul ramase ca traznit de vorbele piticului nestiind ce sa mai creada. Atunci Dafin se apropie si vru sa ia medalionul blestemat ca sa-l arunce.
 Arunca-l marite print si hai sa ne intoarcem la palat. Nu-ti bate capul cu toate nimicurile.
 As vrea dar nu pot. Trebuie sa stiu ce este inauntru.
 Arunca-l si uita toate povestea printe. Hai sa mergem acasa.
 Nu pot si nu vreau. Tu ai animalele tale, eu am acest medalion.
Atat mai zise printul si desfacu medalionul. Dar cum isi arunca privirile cazu ca si mort. Dafin se apropie si inchise medalionul dupa care vazand ca printul se afla inca in nesimtire il lua in spate si cu traista cu pui pleca spre palat. Ajunse pe inserat si cum intra il duse pe print in camera lui dupa care dete animalele in grija unui paj si pleca spre sala tronului. Se infatisa imparatului, ii dete medalionul si ii povesti toata intamplarea petrecuta in padure de-a fir a par. Imparatul desfacu medalionul si il intreba daca stie ce este inauntru. Dafin raspunse ca nu stie deoarece il inchise fara sa se uite. Imparatul intinse medalionul imparatesei fara sa spuna un cavant. Imparateasa privi medalionul si pe data se albi la fata si incepu a tremura.
 Adevarat a grait piticul, Dafine. Numai mila bunului Dumnezeu ne mai poate ajuta de acum incolo caci scapare pentru print nu mai este.
 Dar ce este marite imparate? Intreba Dafin nemaistiind ce sa creada.
 Auzisem despre asta dar nu credeam ca este adevarat. In medalion este chipul unei fete, care ar duce la mormant pe orice barbat. Oricine si-ar dori sa-i fie de sot, dar nimeni n-a ajuns nici macar pana in preajma ei dar-mite sa o ceara de sotie.
 Despre ce este vorba, marite imparate? caci tot nu ma dumiresc, intreba Dafin tot mai nelinistit.
 Este vorba despre fata Maritului Gerila, regele tuturor vanturilor turbate. Pe cat de frumoasa si de buna este fata sa pe atat de intunecat si inghetat este sufletul tatalui. Pana acum nici un voinic nu a ajuns decat pana la marginea imparatiei lui si a pierit fara urma. Toate astea sunt vorbe purtate din gura in gura. Nu credeam ca poate fi adevarat, dar iata ca este.
 Atunci nu-mi ramane decat sa plec ca sa-i aduc mireasa.
 Cum sa pleci Dafine? Vrei sa mori?
 Si ce sa fac? Sa privesc cum se topeste maritul print, prietenul si tovarasul meu?
 Fie voia ta si mila Tatalui Ceresc, zise imparatul. Cand vei dori sa pleci sa-mi spui de ce ai nevoie ca sa te ajut.
 Da marite imparate.
Se duse Dafin la mama sa si-i povesti toate cele petrecute. Aceasta incepu a plange si parca ar fi vrut sa-i spuna tot ceea ce stia dar inca nu era timpul. Fiul o intreba de ce plange dar ea ii spuse ca s-a intepat cu acul in deget si ca o doare prea tare. Dafin nu fu multumit de raspuns dar mai multe nu putu afla. Se ridica si pleca sa vada ce face printul. Acesta mai degraba mort decat viu statea in pat si suspina strangand la piept madalionul. Dafin se apropie de pat lua palma printului si o puse pe inima sa spunand:
 Marite print, te-am rugat sa lasi piticul sa plece in pace dar nu m-ai ascultat. Te-am rugat sa nu desfaci madalionul dar iar nu m-ai ascultat. In numele prieteneniei pe care ti-o port te rog sa-ti tii sufletul caci plec in lume s-o gasesc pe cea care ti-a frant inima si s-o cer de sotie pentru tine.
 O bunule Dafin, nu stiu daca pot sa-ti multumesc vreodata pentru binele pe care vrei sa mi-l faci. Pleaca cat de curand poti caci nu stiu daca ma mai pot tine in viata. Inima imi este arsa si pustiita.
Fara a mai spune nimanui nimic, Dafin isi lua traista pe umar, puse puii pe care ii primise in dar si pleca in lumea larga nestiind nici el incotro s-o apuce. Mergea baiatul nostru zi si noapte dar de ce mergea si intreba parca mai mult se departa caci nimeni nu stia sa-i spuna unde este imparatia lui Gerila imparat. Daca n-ar fi fost cu gandul la tristetea si necazul prietenului ar fi zarit toata minunatiile pe langa care trecea nepasator. Nici apusurile pline de soapte si umbre nu-l incantau, nici rasariturile pline de triluri fericite nu-i mai starneau bucurie, singura alinare si-o gasea in puii ce-i fusesera daruiti si care cresteau pe zi ce ce trece, ca niste nazdravani ce erau. Nu era popas sa nu-si imbie micii prietenii la joaca si harjoana si daca ar fi putut vorbii pooate ca mult mai usor i-ar fi fost. Si de cate ori poposea prin vreun sat starnea veselie si bucurie in sufletele copiilor cu giumbuslucurile puilor sai nazdravani. Intr-o zi pe cand se pregatea sa poposeasca intr-o padure vazu un soiman prins intr-o capcana. I se facu mila si se apropie usor ca sa nu-l sperie. Ii desfacu latul, il mangaie cu blandete si ii dete drumul:
 Zboara sanatos soimane si sa nu te mai abati prin vreun lat pus.
 Cum sa-ti multumesc Dafine pentru binele facut?
 Du-te cu Dumnezeu soimane caci nimeni poate sa ma ajute, caci nimeni nu stie unde-i tara lui Gerila imparat.
 Ei, voinice, din taria cerului multe se vad, dar nici chiar eu nu stiu unde-i acest loc. Dar daca vei avea nevoie vreodata de un prieten trebuie doar sa te gandesti si voi veni.
 Iti multumesc bunule soiman.
Flacaul avu grija si isi hrani puii, manca si se culca gandindu-se ce sa faca in continuare. Stia ca nu-i va fi usor dar tot asa de bine stia ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu va izbandi. Reusi de adormi dar cazu intr-un somn greu ca de plumb. Deodata vazu ca se apropie un mosneag cu pletele si barba alba ca neaua si parca pe unde trecea totul tremura si ingheta. Se aseza langa el si parca si focul inghetase la vederea batranului.
 Cu ce ganduri prin lume voinice? intreba mosneagul.
 Ei marite unches, am plecat in lume sa aflu unde-i palatul lui Gerila imparat ca sa-i cer fata de soata pentru prietenul meu Afin imparat caci de cand i-a vazut chipul zace ca mort.
 Si merita sa te zbati pentru altcineva?
 Dar nu este altcineva, unchesule, este cel mai bun prieten, si daca nu-i gasesc ursita precis se prapadeste. Daca nu-mi ajut prietenul la nevoie atunci inseamna ca nu-i sunt prieten.
 Crezi ca el ar fi facut la fel pentru tine?
 Bineinteles, de cate ori am avut nevoie, m-a ajutat. Sunt sigur ca si el ar fi pornit sa-mi salveze viata daca s-ar fi intamplat ceva cu mine.
 Nu fi atat de sigur. Mai ai multe de invatat de la viata.
 Stiu unchesule. Si mai stiu ca pe lume sunt trei feluri de oameni: unii invata din propria lor experienta acestia sunt inteleptii, cei daruiti cu tarie si putere, urmatorii invata din experienta celorlalti, acestia sunt cei fericiti care asemeni pamantului insetat primesc cu bucurie orice povata si invatamante, iar cei din urma nu invata nimic, nici din experienta lor nici din a celorlalti, acestia sunt cei nesabuiti. Nu sunt un intelept dar nici nesabuit nu sunt. Intotdeauna m-am bucurat cand cineva a avut bunavointa sa ma invete ceva nou sau sa-mi povesteasca cate ceva despre viata si pataniile lui.
 Frumoase vorbe porti in gand si in suflet voinice. Fie ca drumul sa-ti plin de izbanda dar nu te bucura prea tare. Caci toata aceasta izbanda nu-ti va fi de folos.
 Multumesc unchesule. Fie ca totul sa fie dupa voia Domnului si voi primi toate cu bucurie de la el, caci am fost creeat dupa chipul sau si stiu ca nu exista ceva ce nu pot obtine daca incerc.
Pieri batranul purtat de un val de fulgi de nea zbarliti si se trezi flacaul vazand focul stins si un strat de promoroaca pe crengile din jur. Se freca la ochi nestiind daca a fost doar vis sau realitate. Isi lua puii care erau sgribuliti si stransi unul in altul si pleca la drum caci isi aduse aminte de viata ofilita a prietenului sau Afin. Si era de minune sa vezi un voinic umbland dupa el cu acest ciudat alai: un ditamai ursul, un lup ce purta in spinare un iepurila si un mistret ce scormonea totul si rama prin marginea drumului. Ajunsera la un rau si toti se repezira sa-si potoleasca setea caci era arsita. Cand se ridica, Dafin vazu in margine intr-o baltoaca ce ramase dupa retragerea apelor un pestisor de aur ce se chinuia caci nu-i ajungea apa si nici putere sa sara la apa adanca nu mai avea. I se facu mila de el, il lua usurel si-l duse in undele racoroase ale raului. Pestisorul se afunda in undele care dupa care iesi la mal si zise:
 Cum sa-ti multumesc voinice pentru binele facut?
 Avand grija altadata sa nu te mai prinda uscaciunea, prin ape putin adanci.
 Iti multumesc voinice si daca vreodata vei avea nevoie de un prieten sa te gandesti la mine si voi veni.
 Iti multumesc pestisorule de aur.
Pleca Dafin cu acel nazdravan alai si merse ce merse si treceau zilele ca orele si iata ca intr-o buna zi ajunse in fata unei guri de pestera din care se simtea un suflu ca de gheata si se auzeau tot felul de suieraturi. “Apoi parca ar fi chiar poarta pe unde ies in lume vanturile turbate"”zise flacaul nostru privind spre intunecimea afundului de pestera. Chiar in gura pesterii, intr-o borticica mica, prinsa intr-o carapace de gheata era o albinita ce abia mai misca din piciorusele gingase. Lua gaza in palma si incepu sa sufle usurel pana cand topi carapacea de ghata si pana cand vazu ca incepe sa-si tremure aripile umezite. Albinita prinse a zumzai si dupa ce se roti de cateva ori in palma voinicului isi lua zborul ca sa-si incerce puterile. Se intoarse apropiindu-se de urechea voinicului si zise:
 Buna…zzz sa-ti…zzz fie…zzz calea…zzz voinice…zzz si plina…zzz de lumina…zzz ca si…zzz inima ta…zzz. Cand vei…zzz avea nevoie…zzz de mine, am sa vin…zzz….
 Iti multumesc micutule prieten.
Dafin isi stranse puii si dupa ce le spuse sa fie cu urechile ciulite patrunsera in acea vagauna. Lumina se chinuia sa strapunga valatucii de intuneric greu ca smoala dar pana la urma se lasa rapusa de puterea lor. Voinicul nostru mergea inainte fata a tine seama de gemetele si suieraturile care strabateau locul. La un moment dat incepu sa se faca simtita o boare rece ca insasi moartea. Isi stranse puii mai aproape si isi continua drumul. Din toata intunecimea aceea incepu a strabate o licarire grea si rece dar totusi o licarire, o geana de lumina cenusie ca insasi sufletul iernii. Mersera ei ce mersera si iata ca ajunsera intr-o alta lume plina de gheturi si taceri grele. Undeva in zare se zarea un palat de clestar ce scanteia in lumina aceea sumbra si grea. Porni Dafin spre acel palat convins fiind ca drumul sau avea sa ia sfarsit. Ajunse la palat si batu in poarta mare, ghintuita si grea ca insasi iarna. Iata ca intr-un tarziu la poarta isi facu aparitia insusi stapanul, numeni altul decat Gerila Imparat care avea drept slugi credincioase vanturile turbate si gerurile cumplite ale iernilor.
 Ce e voinice? ce vant te abate pe la poarta palatului meu?
 Marite imparate, daca toata viata ar fi lina ca o apa statuta parca nu ar fi viata. Pe langa bucuria ce o am de a te saluta din partea stapanului meu Afin imparat, am pornit la acest drum pentru a-ti cere mana fetei pentru stapanul si pretenul meu.
 Frumoase si mestesugite vorbe stiu buzele tale a rosti voinice. Dar poate nu sti ca mana fetei mele trebuie castigata pentru a dovedi darzenia si curajul. Daca te incumeti in aceasta grea incercare trebuie sa-ti spun ca viata ta atarna tocmai de curajul si istetimea ta.
 Marite imparate am pornit la acest drum pentru a ma intoarce la stapanul meu cu biruinta. Daca acum sunt eu asta nu e din cauza ca stapanul meu e mai prejos decat mine ci pentru ca viata sa este pustiita si arsa dupa vederea chipului mandrei tale fete.
 Daca si stapanul tau este la fel de mester in brodarea vorbelor alese si la fel de curajos si destoinic precum pari a te arata atunci chiar ca nu pot avea vreo impotrivire. Pofteste in palat ca un oaspete de seama ce te am simte-te ca si cand ai fi stapanul acestor locuri.
 Nu pot decat sa-ti multumesc marite imparate pentru primirea si gazduirea ce mi-o oferi. Daca nu este cu suparare as vrea sa stiu care sunt incercarile pe care trebuie sa le trec pentru a capata incuviintarea si binecuntarea ta marite imparate?
 Nu te grabesti oare prea tare voinice?
 Iertare marite imparate, daca ar fi dupa voia mea, as fi bucuros sa fiu oaspetele mariei tale dar cand stiu ca fiecare clipa trecuta este un chin pentru stapanul meu, parca nu mai am stare.
 Bine voinice, dupa ce ne vom ospata vom povesti despre incercarile ce trebuie sa le treci pentru a izbandi.
Gerila il invita pe Dafin in palat. Acesta ceru ingaduinta pentru puii sai si dupa ce ii aranja pe acestia merse dupa Gerila care ii arata camera unde avea sa odihneasca si ii spuse ca il astepta in sala de mese pentru a ospata. Flacaul se spala, isi schimba straiele de drum si cobora in sala de mese. Daca nu ar fi fost lumanarile aprinse in sfesnice, intunecimea nu ar fi cuprins locul pentru ca alaturi de stapanul palatului statea o fata neasemuit de frumoasa iar vorbele par seci si vestede si nu pot descrie frumusetea fara de seaman a acesteia. Parul rosu ca focul cel viu se strecura pe sub coroana de nestemate pana catre mijlocul subtire ca puteai sa-l strangi intr-o mana. Pielea alba ca neaua stralucea ca argintul curat al stelelor noptatice iar buzele rosii ca sangele ascundeau un sirag de perle stralucitoare. Ochi umbriti de gene lungi si matasoase picurau toata pacea si linistea ce se putea gasi in albastrul curat al cerului de vara. Daca nu s-ar fi tinut cu tarie poate ca si Dafin ar cazut rapus da vraja fetei. Se inclina in fata stapanului si a fetei dupa care astepta incuviintarea de a se aseza. Gerila imparat ii facu semn sa se aseza si cativa slujitori cu straie de promoroaca incepura a servi tot felul de bunatati. Stapanul binecuvanta masa dupa care incepura a se ospata. La un moment acesta facu un semn si spuse:
 Iata fata tati, ca avem un oaspete de seama care a venit sa te ceara de sotie pentru stapanul si prietenul sau Afin imparat. Ce zici?
 Ce pot sa spun tatuca. Tot ceea ce vrei tu se va face. Stii bine ca nu ies din vorba si din sfaturile tale.
 Asa este fata tatii. Daca si stapanul sau este la fel de priceput la arme ca si la vorba cum este el atunci chiar ca pot spune bucuros ca mi-am gasit ginerele mult asteptat. Ei voinice dupa cum ti-am spus, mana fetei mele trebuie castigata, iar cel ce nu poate tine tovarasia trebuie sa plateasca cu viata pentru cutezanta sa. Ce zici? Te incumeti?
 Marite imparate, n-am venit pana aici numai ca sa-ti tulbur linistea. Daca nu ar fi fost bolnav de dragoste pentru fica ta acum aici ar fi fost chiar printul si fii sigur ca nu ar fi dat inapoi. Voi face ce trebuie sa fac si cu ajutorul Celui de Sus voi invinge.
 Vezi tu Dafine, iarna a venit prea devreme si n-am apucat sa scot toate cuiburile de cartofi din pamant. Pana maine te-as ruga sa cauti sa scoti ceea ce a mai ramas ca sa pun sa se pregateasca o mancare pentru ziua despartirii de fata mea. Ce zici? Te incumeti? E doar prima incercare cea mai usoara….
 Chiar daca pamantul este inghetat si plin de nea voi incerca, numai sa-mi sa-mi dai o unealta sa ma ajut.
 Imi pare rau dar chiar mi-a spus sluga de la gradini ca toate uneltele s-au stricat si pana la primavara cand se face targ nu am de unde sa iau alte unelte. O sa te ajuti cu mainile ca doar esti voinic in toata firea. Nu-i asa?
 Da marite imparate, zise Dafin. Dar mancarea i se oprea in gat si nu mai putea inghiti. Cum sa rascoleasca el toata gradina pana maine dimineata si sa scoata tot ceea ce a ramas acolo?
“Daca asta este prima incercare si este cea mai usoara cum or fi celelalte?” isi zise in sine flacaul nostru. Multumi pentru cina si iesi afara ca sa se apuce de treaba. Primul drum il facu la puii sai si incepu a ofta si a suspina de ziceai ca trage sa moara.
 Da ce s-a intamplat stapane? Zise Rila Iepurila ciulind urechile la suspinele lui. Ce esti asa de amarat?
 Bine macar ca va aud vorbind inainte de moarte, caci viata multa nu cred sa mai am, zise Dafin si povesti ce porunca primise de la stapanul palatului.
 Stai linistit stapane si culca-te fara de grija, caci pana maine trebusoara asta usoara chiar ca o sa fie implinita zise mistretul aratandu-si coltii ca niste furci.
Fara a crede pe deplin, baiatul nostru merse in camera si se culca caci oricum nu avea ce face. Dimineata devreme se scula si iesi afara. Cand colo, ce sa vada, toata gradina era parca arata si intr-o movila se incalzeau la soarele iernii toti cartofii care ramasesera din toamna. Dafin mangaie coama aspra a prietenului sau dupa care se duse la Gerila si ii spuse ca a facut ceea ce i-a fost cerut si nu-i trebuie decat cosuri sau saci pentru a cara cartofii. Gerila iesii afara si se minuna de puterile baiatului, vazand toata gradina arata si gramada mare de cartofi mari si zemosi ce asteptau parca sa fie mancati.
 Imi place de tine baiete, stiam eu ca vei izbandi in aceasta trebusoara.
 Imi pare bine ca esti multumit marite imparate. Care ar fi cea de-a doua incercare?
 Una la fel de usoara. Vezi tu muntele cela care strajuieste hotarul meu la miazanoapte? Pe coastele lui golase creste acum in plina iarna o floare neasemuita si tare as vrea sa-i fac fetei mele buchetul de mireasa din ele. Ce zici? Te incumeti?
 Bucuros Maria Ta. Poti sa ma ajuti cumva cu un cal ca sa strabat mai repede tot drumul dus si intors?
 Tare rau imi pare flacaule, dar tocmai mi-a spus grajdarul ca toti caii mei au prins nu stiu ce boala si zac ca morti toti. Vrei sa vezi?
 Te cred Maria Ta si imi pare rau pentru ei. Oi vedea eu cum voi face.
Pleca flacaul nostru catranit la puii lui si incepu a suspina si a povesti ce noua porunca a primit. Mai grozava decat cealalta caci nu avea cum ajunge pana la munte si cum se intoarce tot intr-o zi.
 Stai linistit bunule Dafine, si nu-ti face inima rea, spuse lupul. Chiar acum plec impreuna cu Iepurila si pana spre seara suntem inapoi cu florile celea. Pentru atata lucru sa-ti strici tu ziua si sanatatea?
Nici nu-si termina vorbele ca il inhata pe iepurile de ceafa cu grija, il alvarli in spinare si pe aici iti e drumul. Dafin se duse in camera sa nestiind ce il mai asteapta cu acest om sucit. Spre seara iata ca aude sub fereastra zgeptanat si latrat si cand se uita ii vede pe cei doi pui ai sai cu un ditamai buchetrul de flori albe ca insasi neaua. Cobora in goana, lua florile si multumi prietenilor sai pentru ajutor dupa care merse la Gerila pentru a-i da florile. Acesta abia se asezase la masa si il pofti se pe flacau zicand:
 Taman bine ai sosit Dafine ca sa putem manca cu totii zise Gerila stramband din nas la vederea buchetului. Da stiu ca esti harnic si iute la toate treburile.
 Ma bucur sa te aud graind astfel Maria Ta, caci chiar imi era teama sa nu intarzii cu florile.
 Hai sa mancam apoi mergem sa-ti arat ce dar vreau sa-i fac viitorului meu ginere.
Dupa ce se ospatara cu toate cele bunatati, Gerila il lua pe Flacaul nostru si sui cu el in turnul palatului. Acolo, intr-o colivie cu totul si cu totul de aur se odihnea o gainusa cu penele de aur si ciocul de rubin. Gerila deschise usita cu grija si lua pasaruica in brate spunand:
 In fiecare dimineata imi face cate un ou de aur si cine mananca din ele traieste pana la adanci batraneti fara grija bolilor sau a supararilor. Uita-te putin la ea, zise Gerila.
Dar cand sa i-o dea baiatului desfacu mainile si o arunca pe fereastra iar aceasta isi lua zborul ducandu-se ca o sageata.
 Iaca pozna ce facui. Acum te rog sa o prinzi ca s-o pot da in dar printului. Cred ca nu-i o treaba grea pentru tine. Pana maine o-i gasi-o tu pe undeva. Nu poatre fi prea departe.
 Bine dar….
 Stiu ca ai sa duci la capat si aceasta incercare baiete. Noapte-i lunga, sa-ti tot ajunga.
Cobora baiatul nostru din turn si se duse chiar la puii sai. Povesti ceea ce se intamplase si le spuse ca acum chiar nu au cum sa-l mai ajute caci cine stie unde zburase pomenita ceea de gainusa si nici unul dintre ei nu putea sa zboare. Si pe cand se spovedea puilor sai, iata ca aude un falfait de aripa si in acea incapere patrunse soimuleanul pe care il scapase din lat.
 Ei voinice, iata ca s-a indurat bunul Dumnezeu sa pot sa-ti intorc binele facut. Ce s-a imtamplat?
 Pana maine trebuie sa gasesc, sa scot din pamant din iarba verde, gainusa de aur cu cloțul de rubine si s-o duc Maritului Gerila, altfel viata mea se termina si nu pot sa-mi implinesc promisiunea facuta printului.
 Fii fara grija voinice. Du-te de te culca linistit. Maine gainusa va fi la tine in camera, mai zise soimanul si pieri si el in umbra noptii.
Dafin se duse sa se culce dar numai somn nu fusese acela. Dimineata cand se trezi vazu pe pervazul ferestrei soimanul ce tinea strans dar fara a-i face rau gainusa cu penele de aur si cloțul de rubine. Deschise fereastra fericit, multumii soimanul pentru ajutorul dat si plin de fericire pleca la Stapanul palatului sa-i deie gainusa. Acesta cand il vazu pe Dafin cu pasarea mai sa-si arate turbarea dar se stapani si zimbi mieros, multumind ca ii gasise gainusa atat de repede. Apoi il duse pe voinic la fereastra ce da in spatele castelului si aratandu-i un rau inghetat ii spuse:
 Vezi tu raul acela? Pe timpuri mie si sotiei mele tare ne mai placea sa ne plimbam pe malul lui, dar intr-o zi nemai iata ca vede imparateasa o broscuta de smarald plutind pe o frunza ruginie si se apleca sa o prinda. Cum a facut, cum n-a facut stiu ca si-a scapat inelul de logodna in unde. Am pus slugi sa-l caute dar parca-l inghitise pamantul. Cand s-a prapadit buna mea sotie mi-a lasat cu limba de moarte sa nu care cumva sa-mi trimit fata la cununie fara acel inel caci va fi prapad. Asa ca te rog pe tine sa-l cauti ca sa pot implini dorinta soatei mele. Te prinzi?
 Ma prind Maria Ta. Chiar daca va trebui sa caut o luna si tot o sa-l gasesc.
 Pai pana maine trebuie, ca putem face toate pregatirile de plecare.
Daca ar fi cazut tot cerul cu baierele tariei sale in capul baiatului si tot ar fi fost mai usor. Iesi din incapere si se duse la prietenii sai plangandu-si de mila si gandindu-se ca nu poate implini dorinta prietenului sau Afin. Acum chiar ca nimeni nu stia ce sa mai faca.
 Sa spargem gheata si sa ne afundam pe rand ca sa cautam inelul, zise ursul,zbarlindu-si blana.
 Chiar daca ne-am scufunda cu totii, cum sa gasim ceea ce n-au gasit toate slugile imparatesti acum multi ani? Zise Dafin cu amaraciune.
 Trebuie sa fie o cale, zise lupul aratandu-si coltii.
Iesira cu totii si pornira spre rau. Ajunsera pe malul inghetat si stateau si se uitau la gheata groasa. Ursul odata izbi gheata si aceasta crapa, lasand un ochi de apa clara si rece. Incerca sa-si strecoare capul dar iesi pe data inghetat si zgribulit. Pe cand stateau ei si se gandeau cum sa faca iata ca se iveste printre unde spinarea de aur a unui pestisor. Acesta tinea intre buze un inelus cu totul si cu totul de aur cu o floricica cioplita intr-o perla neagra. Se apropie de marginea acelui ochi de apa si puse inelusul pe gheata.
 Iata ca Dumnezeu s-a indurat si a ascultat ruga mea, si pot sa intorc binele facut. Mergi sanatos flacaule si fie ca zilele si viata sa-ti fie pline numai de fericire, mai zise si se afunda in apele raului.
Dafin lua inelusul si cu inima batandu-i cu putere se intoarse la palat. Merse chiar la Gerila si ii intinse inelul:
 Sa ma ierti Maria Ta dar acesta-i singurul pe care l-am gasit. E cel pierdut de soata Mariei Tale?
 Ei bata-te sa te bata norocul, voinice, chiar acesta-i. Acum chiar ca nu mai am ce spune. Daca stapanul tau este pe masura ta atunci chiar ca si-a gasit un sot bun fica mea. Nu mai ce spune. Ai castigat cu cinste si dreptate mana ei pentru Afin Imparat. Cand doresti sa plecati?
 Cat de repede cu putinta Maria Ta. Cand va spune Printesa ca putem pleca, atunci plecam.
 In cazul acesta trebuie sa-i spun sa se pregateasca de plecare caci eu nu mai am nimic impotriva. Cred ca in trei zile va fi gata de plecare asa ca te rog sa te odihnesti pentru lungul drum ce va asteapta.
 Multumesc Marite Imparate. Abia astept sa-i duc vestea buna Printului meu.
Dafin cobora in fuga scarile palatului si ajunse intr-o clipita la prietenii sau povestindu-le ca truda sa luase sfarsit si ca se puteau intoarce su izbanda la palatul prietenului sau ducandu-i sotia mult visata. Pe cand stateau ei si se veseleau iata ca se aude un bazait si in incapere isi facu aparitia o albinita aurie.
 Mare minune si cu ea. Cum de s-a trezit in mijlocul iernii ca nu-i nici o floare inflorita, zise Dafin catand la ea cu drag.
 Florile n-au inflorit dar ceva ceva tot pot sa fac. In incaperea din pod unde ne avem salasul am vazut o carte veche si prafuita, deschisa la o pagina anume. Trebuie sa ma urmezi si sa vezi.
Dafin se strecura pe culoare pustii si prafuite, strabatu incaperi intunecate, urca scari ce se vaitau ca un batran uitat pe lume si intr-un tarziu ajunse intr-o camaruta din podul palatului unde pe o masa mare de marmura se afla o lumanare si o carte deschisa. Parca nu-i venea sa citeasca cele scrise in acea carte dar vorbele albinitei nu-i dadeau pace. Trebuia sa vada si sa stie. Era de datoria lui sa afle. Se apropie cu sfiala de marea masa si vazu cartea deschisa si incepu sa citeasca randurile scrise acolo:
“Fericit cel ce va capata mana domnitei dar fericirea lui este de scurta durata. Blestemele tuturor celor chinuiti de tatal sau se vor revarsa asupra lui daca nu va fi o mana de prieten care sa-l ajute, caci singur nu va putea desface blestemele.
Astfel, in prima noapte dupa cununie, cind mirii vor merge in iatacul domnesc, printesa se va culca impreuna cu mirele sau. Daca nu se va gasi cineva sa taie o suvita din parul de foc al printesei acesta il va preface in scrum pe mire chiar de la prima atingere. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca picioarele in radacini care sa caute adancul pamantului pentru racoare si sprijin.
Daca mirele va scapa din aceasta prima incercare, peste noapte din gura printesei se va strecura sarpele blestemului intunecat si il va musca de moarte pe mire. Daca nu va fi cineva care sa arda sarpele cu flacara unei lumanari de ceara curata acesta il va musca pe print si-l va omora. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca corpul intr-un truchi cioturos care sa ascunda in scorburile lui toate pasarile cautate de noapte.
Daca mirele va scapa si aceasta incercare, dimineata trebuie sa se taie la degetul mic pentru ca sangele lui sa stropeasca asternutul si sa desfaca si ultimul blestem care nu este altceva decat ultimul legamant si cerere de sange omenesc. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca mainile in ramuri raschirate ce se ridica spre cer cerand indurare pentru pacatul savarsit.
Daca printul va scapa si de aceasta data toata viata lui va fi lina si senina si plina de impliniri alaturi de dulcea lui sotie. Acestea sa fie de invatatura si de ascultare pentru cel ce va citi aceste randuri. Amin”.
Dafin citi toate acestea si isi dadu seama ca nu are de ales intre viata lui si a printului. Cobora din turn si cu inima stransa de durere se indrepte spre animalele sale. Le ingriji si le mangaie de parca s-ar fi preegatit de calatoria cea lunga a sufletului. Toate ii simtira amaruciune dar nu putura afla ce se petrece cu el. Trecura cele trei zile si iata ca alaiul domnesc al printesei era gata de plecare. Dafin isi lua ziua buna de la Gerila, multumi pentru gazduire si pentru intelegerea sa dupa care alaiul porni la drum.
Ori de cate ori incerca printesa sa intre in vorba cu el, acesta se tinea la distanta si raspundea cu cuviinta dar retinut. Iata ca dupa multe zile si nopti cand flacaul nostru trecu prin lume fara sa vada si fara sa auda, numai cu grija printesei si a animalelor sale iubite in zarea luminoasa se zarira turlele palatului. Trimise un sol pentru a da de stire despre apropiata sosire si pe inserate ajunsera la portile cetatii. Toata suflarea in frunte cu imparatul si imparateasa erau in poarta cetatii asteptand sosirea alaiului iar Afin abia se mai tinea pe picioare de slabiciune si bucurie. Alaiul opri si printesa cobora din caleasca insotita si condusa de Dafin. Ajunsa in fata perechii imparatesti facu o plecaciune dupa care se trase intr-o parte si astepta. Imparateasa se apropie si o imbratisa, multumind cerului ca se indurase ca sa faca o bucurie atat de mare printului si intregii imparatii. O lua usurel pe dupa mijloc si o conduse langa Afin care era pierit si nu mai avea grai. Lua mainile celor doi si le uni rugandu-se cerului sa-i revina sanatatea si puterea printului caci acum avea cea mai mare trebuinta. Tot alaiul porni spre palat in uralele multimii si toti se minunau de frumusetea si gingasia printesei si se bucurau pentru norocul printului. Iar Afin mergea sprijinit de prietenul sau Dafin, strangand mana domnitei lui.
 Cum pot sa-ti multumesc Dafine pentru tot ajutorul si bucuria pe care mi le-ai facut? intreba printul catand pe furis spre aleasa inimii sale.
 Numai intr-un fel marite print.
 Spune te rog.
 Stiu ca o sa te supere, dar te rog sa ma lasi in noaptea nuntii sa stau in iatacul domnesc la capataiul patului.
 Este cea mai neroada rugaminte. Cum poti sa spui asa ceva?
 M-ai intrebat cum poti sa-mi multumesti. Acesta este singurul fel. Te rog nu te mania si lasa-ma, atat te rog.
 Bine! Faca-se voia ta naroada, Dafine.
 Multumesc marite Print.
Si daca ar fi sa va spun despre toate pregatirile facute pentru nunta mi-ar trebui zile si nopti ca sa pot povesti totul. Iata deci ca la data nuntii toata cetatea era plina de flamuri si de ghirlande de flori si toate strazile erau pline de supusi ce doreau sa vada si sa se bucure alaturi pentru fericita pereche imparateasca. Sute de printi si printese, de imparati si imparatese, de cavaleri si doamne de vita nobila se aflau in alaiul domnesc. Si cine altul decat Dafin putea sa o conduca la altar pe frumoasa mireasa. Degeaba incerca sa-si ascunda nelinistea caci se vedea ca nu este in toate apele lui. Singură chelareasa banuia ce se intamplase si plangea ascunsa tocmai la coada alaiului.
Ajunsera la biserica ce era neancapatoare pentru toti cei ce doreau sa vada si sa auda. Alaiul preotilor cantara si legara cu juramant de credinta perechea imparateasca, dupa care tot alaiul, in uralele multimii, se indrepta spre palat. Si unde nu incepu un ospat si o veselie de se auzea in toata cetatea. Pe strazi erau mese incarcate si butii cu vin si fiecare primea cate ceva si se bucura alaturi de toti ceilalti. Dar iata ca pe la miezul noptii perechea tinerilor insuratei se strecura neopservata in iatacul domnesc pregatit anume. La capatul patului astepta galben ca lumanarea de ceara Dafin. Printul se manie cand il vazu dar isi aduse aminte de ceea ce promisese.
Dupa ce fura imbracati cu straiele de noapte si se retrasera slugile printesa se strecura in pat rasfirandu-ri parul de foc pe perna alba. Cand sa se suie si printul alaturi unde nu-l vazu pe Dafin ca se repede cu o foarfeca si taie o suvita din parul bogat al printesei. Dintr-o data parul capata o lucire dulce si se infoie singur de parca ar fi avut viata. Printul se manie pe curajul si nesabuinta lui Dafin si ii dete o palma de rasuna incaperea. Ar fi vrut sa-l dea afara dar jurase si trebuia sa-si tina juramantul. Se sui alaturi de printese dupa care sufla in lumanare. Toata vraja noptii se spulberase stiind ca nu sunt singuri in iatac. Dupa ce adormira iata ca printre buzele intredeschise ale printesei prinse a se stracura sarpele cel negru al blestemului. Dar Dafin care nu statea degeaba aprinse iute o lumanare de ceara curata si stropi capul sarpelui blestemat care pe loc se prefacu in fum negricios si innecacios. Printul se trezi din somn speriat de mirosul greu si il vazu pe Dafin cu lumanarea aprinsa. Isi facu o cruce dupa care se culca la loc. Dimineata cand se trezi, printul ridica mana sa mangaie chipul si parul de foc al printesei dar Dafin se repezi si il cresta la degetul mic. Cativa stropi de sange se prelinsera be buzele printesei si pe asternutul alb ca neaua. Pe data, printesa prinse a rasufla tot mai greu ca si cand s-ar fi luptat cu insasi moartea si asternutul se preschimba la culoare ca insasi noaptea cea mai neagra si plina de toti demoni iadului. Iata ca printesa incepu a rasufla tot mai linistit si ca printr-o minune patul tot se umplu de rose parfumate. Priuntul, peste masura de manios striga dupa slugi si cand acestea intrara in iatac porunci sa-l prinda pe Dafin si sa-l arunce in cea mai intunecata temnita. Se imbraca in graba si porunci sa adune sfatul tarii si cu toti mesenii de la ospat. Incepu a povesti despre stricaciunea si dorinta lui Dafin de a-l omora pe el si pe printesa cu vraji si povesti tot ce se intamplase peste noapte.
Toata lumea asculta inmarmurita si nu mai stia ce sa creada despre purtarea lui Dafin cel care o adusese pe printesa. Toti credeau ca diavolul ii luase mintile si ca dorea sa o castige pe printesa omorandu-l pe Afin. Doar Alb Imparat stiind de dragostea ce i-o purta Dafin fiului sau ceru sa fie adus si acesta pentru a spune ceva in apararea lui ca nu se zica ca a fost ucis pentru vrajitorie fara a se putea apara. Chelareasa care se ascundea dupa o draperie grea de matase se prabusi fara simtire la pamant.
Din temnita cea intunecata, fu adus Dafin. Imparatul se ridica si-l intreba ce are de spus in apararea sa caci prea grele sunt pricinile de osandire. Dafin ridica privirile ostenite si cu ochii in lacrimi spuse:
 Marite Imparate si voi toti cei de fata, poate ca stiti sau poate ca nu stiti, dar dragostea ce i-o port maritului print nu are seaman pe lume, caci de mic am crescut alaturi si niciodata nu s-a departat de mine cu sila, teama sau manie. Fie ca aceasta zi, chiar daca va fi ultima mea zi sa o sfarsesc cu buzele pecetluite de aceasta mare taina. De va fi sa mor, mai bine sa mor acum rapus chiar de mana printului, fara a scoate o singura vorbulita ca sa nu aduc suparare toturor.
 Un om care vorbeste astfel nu poate fi cu mintile ratacite, zise Alb Imparat. Ce te-a facut sa ai asemenea purtare, Dafine?
 Marite Imparate, pune de ma ucide dar nu-mi cere sa deslusesc aceasta mare taina.
 Vorbeste astfel numai ca se scape de pedeapsa, spuse Afin clocotind de manie.
 Marite print si Marite Imparate, daca tot trebuie sa fac aceasta ultima marturisire cer ingaduinta sa o fac afara sub blanda mangaiere a soarelui si mai aproape de Dumnezeu care mi-a calauzit pasii pana acum in viata.
 Poate ca ar trebui iertat marite print si sot zise printesa incercand sa aduca pace in sufletul sotului sau iubit.
 Un asemenea om care umbla cu vraji scarboase nu poate fi aproape de Dumnezeu mai zise Afin.
 Bine fiul meu, fie ca tine dar tare mi-e teama ca toata viata iti vei lua o mare povara pe suflet.
Apoi imparatul porunci sa duca jilturi in gradina palatului pentru toti cei de fata. Cand totul fu pregatit si aranjat, o multime de lume se stransese in gradina palatului ca sa afle taina. Imparatul cu imparateasa si Afin cu sotia sa stateau pe jilturi in fata iar de jur imprejur o mare de oameni. La un moment dat toti se trasera tacuti pentru a face loc lui Dafin care venea in lanturi groase si insotit de strajeri ca sa nu fuga. Toata lumea privea chipul linistit si fara de umbra al voinicului si in multi ochi sclipeau abia zarite, lacrimi. Dafin ajunse in fata jilturilor imparatesti mandru si fara a-si pleca capul caci se stia fara de pata. Toata lumea murmura la vederea acestei darzenii si tot mai multi credeau in nevinovatia lui.
 Marite si luminate fete impatasti, in primul rand vreau sa stiu daca pot spune spre implinire o ultima dorinta?
 Spune fiule, zise Alb Imparat cu inima stransa de teama si neliniste caci credea tot mai mult in nevinovatia lui Dafin.
 In primul rand as dori Marite sa te grijesti ca animalele mele sa plece libere unde vor dori caci n-au nici o vina si as mai vrea ca maica mea chelareasa sa poata pleca in buna intelegere de la curte, retrasa la manastire, caci fiind singura pe lume ii va fi mai usor acolo.
 Faca-se voita ta Dafine.
 Marite fete imparatesti imi cer iertare daca prin vorbele mele am sa-mi mahnesc ascultatorii dar numai voia printului a fost pana la capat.
 Spune odata Dafine si nu te mai ascunde dupa vorbe mestesugite, zise printul cu naduf caci parca simtea si el ca prea il luase apa supararii.
Si incepu a povesti Dafin incepand de la intamplarea din padure cu animalele, cu piticul si cu medalionul nazdravan. Spuse apoi despre boala printului si despre dorinta lui de a-l ajuta ca sa capete izbavire. Povesti tot drumul si tot ce peripetise pana la curtea maritului Gerila care era si el de fata si prinse a se foi in jilt. Povesti apoi despre toate legamintele facute si despre cum izbandise de stransese toti cartofii, cum prinsese gainusa de aur ce se odihnea in poala printesei, cum adusese florile ce impodobeau buchetul de nunta si cum gasise inelul de logodna in rau. Apoi incepu a povesti despre albinita care il dusese in pod unde aflase acea carte nazdravana. Atunci Gerila ii ceru lui Dafin sa nu mai continue dar era prea tarziu. Acesta incepu a recita tot ceea ce citise din carte:
“Fericit cel ce va capata mana domnitei dar fericirea lui este de scurta durata. Blestemele tuturor celor chinuiti de tatal sau se vor revarsa asupra lui daca nu va fi o mana de prieten care sa-l ajute, caci singur nu va putea desface blestemele.
Astfel, in prima noapte dupa cununie, cind mirii vor merge in iatacul domnesc, printesa se va culca impreuna cu mirele sau. Daca nu se va gasi cineva sa taie o suvita din parul de foc al printesei acesta il va preface in scrum pe mire chiar de la prima atingere. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca picioarele in radacini care sa caute adancul pamantului pentru racoare si sprijin.”
Toata lumea ramase muta de spaima vazand cum se prefac picioarele lui Dafin in radacini mari si fug spre adanc de pamant, iar Afin se ridica si vru sa se apropie dar Dafin ii ceru sa stea ca inca nu terminase. Si spuse mai departe:
“Daca mirele va scapa din aceasta prima incercare, peste noapte din gura printesei se va strecura sarpele blestemului intunecat si il va musca de moarte pe mire. Daca nu va fi cineva care sa arda sarpele cu flacara unei lumanari de ceara curata acesta il va musca pe print si-l va omora. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca corpul intr-un truchi cioturos care sa ascunda in scorburile lui toate pasarile cautate de noapte”.
Atunci lumea vazu cu spaima cum se preface trupul flacaului intr-un trunchi noduros si scorburos. Afin se repezi la prietenul sau si cu ochii in lacrimi ii ceru acestuia sa se opreasca sa nu mai spuie nimic, dar Dafin il opri spunand ca nu a terminat. Apoi spuse:
“Daca mirele va scapa si aceasta incercare, dimineata trebuie sa se taie la degetul mic pentru ca sangele lui sa stropeasca asternutul si sa desfaca si ultimul blestem care nu este altceva decat ultimul legamant si cerere de sange omenesc. Celui ce va citi aceste randuri si va povesti altuia despre cele scrise sa i se prefaca mainile in ramuri raschirate ce se ridica spre cer cerand indurare pentru pacatul savarsit.”
Vorbele lui Dafin abia se mai auzeau susurate ca o soapta ratacita in frunzis, dar continua:
“Daca printul va scapa si de aceasta data toata viata lui va fi lina si senina si plina de impliniri alaturi de dulcea lui sotie. Acestea sa fie de invatatura si de ascultare pentru cel ce va citi aceste randuri…….. amin”….se mai auzi doar ca o soapta dumnezeiasca din frunzisul copacului in care se prefacuse pe de-a-ntregul flacaul nostru.
Si unde nu incepu toata lumea a plange si a jeli curatenia si curajul si daruirea acestui adevarat prieten care se jerfise pentru fericirea printului, dar cel mai tare plangea insusi Afin care strangea in brate trunchiul cioturos si rasucit al copacului. Astunci se apropiara tacute si pioase animalele care auzisera si ele povestea si daca cineva s-ar fi uitat ar fi vazut ca si ochii lor erau plini de lacrimi. Si ursul il dadu usurel la o parte pe print si cu o sfortare smulse copacul din radacini si porni spre poarta palatului urmat de toate celelalte animale. Lupul se apropie de chelareasa, mama lui Dafin si cu o zmucitura o ajuta sa urce in spinarea sa si disparura cu totii fara de urma.
Abia tarziu cand se dezmeticira si se linistira din plans vazura ca disparuse si copacul si chelareasa si animalele. Si orisicat incerca imparatul si printul sa afle ce se petrecuse cu el nu putura afla. Abia tarziu cand durerea se mai ostoise putin in sufletele lor, aflara de la un calator ca undeva la marginea unei vaioage aparuse o padurice dintr-un soi de copac pe care nu-l mai vazuse pana atunci si la marginea ei se afla o manastire micuta cu o singura maicuta ce toata ziua statea langa un trunchi scorburos impreuna cu niste animale ciudate si plangeau si se rugau Bunului Dumnezeu pentru iertare. Si ce era cel ciudat era ca tot locul acela era inmiresmat de un parfum fara de pereche ce izvora chiar din frunzele acelui pom cand susura vantul printre ele. Si pornira toti, spre acea padurice pentru a-si cere iertare si pentru a se ruga pentru pacea si linistea sufletului pribeag al celui plecat dintre ei. Si de atunci se povesteste ca a ramas obiceiul ca pentru toti cei bravi si buni sa se impleteasca o coroana care sa le incunune fruntile. Si drept sa spun tare rau m-a mai durut cand am aflat aceasta poveste trista dar am inteles ca in viata este bine sa stim sa pretuim o mana intinsa, un prieten si o inima care bate la fel cu a noastra. Si am mai invatat ca degeaba ne pare rau dupa ce am ranit un suflet curat. Poate ca singurul lucru cu adevarat frumos care ne-a mai ramas de la zidirea lumii nu este altceva decat o prietenie curata si un prieten care sa ne inteleaga si sa ne aline cand suntem in durere. Si daca nu cumva pleoapele voastre au cazut grele de somn poate ca o sa mai zabovuim pentru o alta poveste. Dar oare ce se aude? E susurul vantului printre frunzele dafinului sau chiar respiratia linistita a unor copii pe la care a trecut Mos Ene?
Poate ca ar trebui sa mai asteptam o zi si maine seara o sa ne intalnim ca sa mai aflam ce s-a petrecut in minunata lume a povestilor. Deci, pe maine seara?