Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive.
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Albastru vișiniu risipit aiurea în zare, o cerneală amestecată fugitiv de un elev. Pe ici pe colo câte un punct mai albicios pare să străpungă orizontul lăsând parcă pansamente pufoase care aduc aminte trecătorului că nu e singurul care simte nevoia să-și camufleze rănile. Cu plasturi desenați, cu tot felul de animăluțe. E o zi ploioasă. Mult soare. Mult prea multă agitație în trolee. Trecătorul merge liniștit în localul preferat să consume băutura favorită. Mâine ar trebui să fie ziua lui, dar în afară de doi prieteni nu mai știa nimeni asta. Nici nu dorise să se afle. Respira haotic, se apăra de ploaie făcând pași mari și repezi pe lângă clădirile mohorâte. Quo quadisul era aproape, însă tot nu reuși să se mențină uscat. Intră în bar. Își aminti că uitase pălăria acasă...
Poate nu o să vă vină să credeți, dar eu, autorul acestor rânduri am fost condamnat la moarte!
Da, la moarte! Sună îngrozitor, nu?...
Stăteam în boxa acuzaţilor şi nu-mi venea să cred urechilor acuzele pe care le rostea avocatul acuzării, la adresa mea:
«Onorată instanţă, acesta este omul pe care l-a făcut Dumnezeu din noroi, iar el s-a răzvrătit împotriva Lui călcând singura poruncă pe care o primise, iar pe urmă în loc să-I ceară iertare Creatorului său s-a ascuns de faţa Lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a blestemat şi l-a izgonit din grădină Sa.
Acesta este omul care şi-a ucis din invidie fratele şi când sângele acestuia striga către Dumnezeu, el a răspuns arogant: «Sunt eu păzitorul fratelui meu?».
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
Comentarii aleatorii