1. Dacă ar fi…

să ne luăm după teoria clasică a «câmpului de evenimente», atunci se poate spune că începuturile teoriei probabilităților sunt legate de numele matematicienilor Blaise Pascal și Pierre Fermat în secolul XVII, ajungând la probleme legate de probabilitate datorită jocurilor de noroc. Dezvoltarea ulterioară a teoriei probabilităților și cercetarea unor probleme care depășesc jocurile de noroc sunt legate de matematicienii: Abraham Moivre, Pierre Simone de Laplace, Carl Friedrich Gauss, Simon-Denis Poisson, Pafnuti Lvovici Cebîșev, Andrei Andreevici Markov în secolul XIX, iar în secolul XX Andrei Nikolaevici Kolmogorov și al lui Alexandr Iakovlevici Hincin etc, Și de aici se ajunge la diferite definiri ale «câmpurilor de evenimente». Pe care nu o să le mai redau pentru că nu aș mai face altceva decât să vă plictisesc. Și nu au nicio legătură cu cele ce urmează.

2. Ce este matricea S?

Ea a fost propusă de Heisenberg. Și arată că, la nivelul microparticulelor, „Lumea ne apare…ca o rețea complicată de evenimente, în care conexiunile de diferite tipuri alternează, se suprapun, sau se combină” ducând astfel la o completă nedeterminare în ceea ce privește apariția unui nou eveniment.

Importanța matricei S rezidă în faptul că ea propune deplasarea atenției spre eveniment. Adică spre interacțiuni, spre procese și nu spre entitățile care sun implicate.

Odată cu explozia comunicațiilor (internet, intranet, extranet) și a mass-mediei, se pare că ceea ce se întâmplă la nivelul microparticulelor, începe să se întâmple și în societate în general.

3. Nu voi intra în tot soiul de generalizări.

Mă voi referi la un exemplu sugestiv din economie. Și nici măcar la un eveniment-catastrofă (în termenii lui R. Thom), de genul celui care acum ne bulversează la nivel global, dar și local.

4. O poveste de succes.

Care pare a semăna cu multe altele de care sunt pline revistele destinate managementului. Și care, în general, se bazează pe teorii de genul celor din paragraful 1. Însă povestea pe care o să v-o spun este cu totul deosebită. Deoarece ea nu are nici un fel de legături cu teoriile amintite. În schimb, este legată, în mod neașteptat, cu impredictibilitatea gen «matrice S». Printr-un transfer semantic.

Exemplul - studiu de caz - este legat de ceea ce majoritatea dintre noi a vorbit, la un moment dat, despre PC-uri «pentium»; fără să știe nimic altceva decât faptul că ele erau mult mai rapide decât modelele anterioare. De fapt, rapiditatea lor era dată de o nouă tehnologie a plăcilor de bază, «inima» unu PC. Dar această rapiditate era împiedicată de așa numitele sisteme de «intrare – ieșire» (BUS) care, fiind lente, nu mai realizau comunicarea, la fel de rapidă, cu utilizatorii. În această situație, grupul de cercetători de la Intel, care realizase placa pentium, a insistat pe lângă președintele companiei să le acorde fonduri pentru îmbunătățirea BUS-urilor. Prima dată, au fost trimiși la plimbare. Lider pe piața acestor BUS-urilor, era, la vreme aceea, IBM-ul. Ei au insistat. Și, în final, au obținut fonduri. Rezultatul: au reușit să realizeze astfel de sisteme de intrare-ieșire compatibile cu viteza noului pentium. Și aici a apărut „evenimentul de piață”. Exploatat rapid de Intel. Care a luat locul IBM pe piața BUS-urilor.

Un astfel de eveniment (și multe altele de acest gen) a condus la o mini-revoluție în piață (puțin au simțit-o în afara firmelor): orientarea spre un management pro-activ. Care să poată exploata un «eveniment» (de piață) imediat ce acesta apare. Ceea ce a produs o reconfigurare din mers a marketing-ului. Astfel, o serie de funcțiuni ale acestuia, printre care, una de bază și anume luarea «pulsului»t pieței, a fost parțial transferată către alte compartimente: cel de vânzări și, mai ales, cel de cercetare. Pentru că acestea, prin contactul direct «producători (vânzători) – clienții» și, îndeosebi, cu informațiile «up to date» din știință și tehnologie, sunt mult mai în măsură să pândească apariția unor evenimente imprevizibile și să le exploateze. Asta nu înseamnă ca s-a renunțat complet la vechile, clasicele studii de piață previzionale care au rămas, în continuare, în sarcina compartimentelor de marketing. Cărora le-a mai rămas, în continuare și exclusiv, «promotion-ul» și reclama.

5. În loc de concluzii

Gândiți-vă și extrapolați singuri cele de mai sus la modul în care poate apare și trebuie să fie exploatat în timp util un «eveniment editorial» în condițiile de azi, prin folosirea magistralelor informaționale care au drept corolar mass-media. Ca să devină nu numai un «best-seller» dar și un «produs» într-adevăr valoros și nu un kitsch.

Dar, mai adânc, puteți medita și asupra modului în care noua realitate postmodernă în care trăim ne afectează pe toate planurile, inclusiv artistic. Și, mai mult – doar o sugestie pe care nu o voi argumenta acum - oricât s-ar strădui, în mod cartezian, Pierre Duhem să despartă fizica și astrofizica de metafizică – și, implicit, cel puțin, de psihologie, artă, sociologie și economie - (nereușind decât să adâncească confuzia, pentru cei care nu sunt familiarizați cu meandrele și subtilitățile discursului filosofico-epistemic specializat) va fi, practic, imposibil să nu se țină seama de descoperirile actuale din fizică, astrofizică, știință (în general) și dezvoltările tehnologice. Toate acestea părând a fi doar la un fulminant început.

Și, poate, ar trebui să renunțăm la tot soiul de post-isme: post-modernism, post-istorie, post-filozofie, post-literatură etc. Înlocuindu-le pe toate cu un singur nume «post-predictibilitate». Pe care s-o acceptăm înțelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimentul uneia local-liniare). Post-predictibilitate care constituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptându-ne ei. Și exploatându-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile. Adoptând modele integratoare de exemplu de genul „Plenitudinii lumii” propus de David Bohm, în care „informația înfășoară (și desfășoară) energia”, iar „energia înfășoară (și desfășoară) informația” într-un Joc (cosmic?!) la care putem, conștienți și în consonanță cu el, să luăm parte. Altfel, ajungem la un simulacru gen Baudrillard: „Toate tehnologiile virtualului propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtualului sunt cele care propagă indecidabilul, sau universul nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului? E indecidabil! La fel stau lucrurile și cu mass-media: ele nu sunt responsabile, ele propagă iresponsabilitatea, care constituie, astăzi, modul nostru de solidaritate colectivă. O fac printr-un fel de atracție, de vertij. Fiecare este un punct intermediar în circuit, sau în acest inel al lui Möbius care e informația. Părerea mea este că toată această mașinărie virtuală nu are ca dimensiune reală informația, cunoașterea sau întâlnirea, ci o veleitate de a dispărea. Tot ceea ce ne oferă noile tehnologii este un tip de imagini în care noi ne cufundăm, având posibilitatea de a le modifica….O rețea este făcută pentru a trimite de la un element la altul. Nu există posibilitate de stopare. E un lucru viral. Nu există nici oprire pe responsabilitate. Tot ceea ce circulă antrenează imposibilitatea unei adevărate identificări a unui actor cu actul său….Dacă gândirea este o provocare, ea trebuie, atunci, să fie experimentală. Ea reprezintă mai curând o experiență de gândire, care încearcă să exploreze un domeniu necunoscut cu alte reguli ale jocului…..odată cu fizica cuantică, universul nostru încetează să mai asculte de legea cauzalității stricte….Și ne aflăm în fața indeterminării definitive”. Și, mai departe: „La limită putem avea un univers total comunicativ, imperativ, cu atomi…implodați unii în ceilalți. Pe planul aproape material al planetei, cu cât îi explorăm mai mult limitele, cu atât, ca printr-un ciudat sortilegiu, Pământul se micșorează și devine o bilă mică. Și atunci trebuie să ținem cont de această nouă dimensiune, care este o dimensiune implozivă și care schimbă cu siguranță toate legile, toate regulile jocului, inclusiv percepțiile noastre”. Caz în care, în extremis, devenim entități interschimbabile, androgine, de tipul unor «particule elementare» (electronul X oricând poate fi electronul Y, de exemplu, pentru că nu există nicio posibilitate de diferențiere între ei); ca în romanul lui Michel Houellebecq „Les particules élémentaires”.