Ieșea în fiecare noapte “la plimbare”, spunea ea, desculță și cu rochia lungă măturând ulița de praf, se uita lung la vaca din curtea vecinului până aceasta îi întorcea enervată spatele, apoi pornea în fugă spre deal, împiedicându-se când si când, căzând, ridicându-se, alergând iară, până ajungea în vârf. Acolo, dădea capul pe spate, deschidea larg gura, întindea brațele și un icnet scurt și sec era tot ce se auzea. Lacrimi i se scurgeau pe gât în jos, ajungând pe pieptul uscat, parcă dintr-o încercare disperată de-al înflori. Stătea acolo preț de-un ceas. În aceeași poziție de răstignire falsă. Dar capul stătea plecat și gândurile păreau c-au împovărat și umerii care încet-încet se cocârjau tematori și vinovați. Mâinile începeau să se alungească pe lângă corpul subțire și fragil și-atunci, dintr-o singură zvâcnire, alerga până pierea din ochii tăi, adânci, mirați, triști și iubitori, în spatele culmei.
Tu o așteptai tăcut. Copilul din tine realiza o durere chinuită în mama ta. Dar nu știai ce să faci. Cum să ajuți, ce este asta ca să poți ajuta?
Și mama se întorcea: era obosită, dar în ochi îi sticleau stelele și luna din cer, și-un zâmbet de fericire îi lumina chipul. Te adora din gesturi și privire.
Tu nu știai că poți vorbi pentru că ea nu ți-a vorbit niciodată.
Nu putea și știa că nu va putea vreodată.