De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz şi amestecat! Parcă ţi-ai trăi viaţa sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecţiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul pieţelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt şoimii pieţelor, nu s-a înşelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afişează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleaşi preţuri de multe ori inaccesibile multora.
Căci ce mai pot face ca să înşel timpul? Fiindcă numai eu sunt singurul trântor din stupul curţii mele. Soţia şi copiii lucrează. Îşi câştigă cinstit pâinea cea de toate zilele. În timp ce eu pândesc la mijlocul lunii cum se învârt spiţele bicicletei poştaşului spre casa mea. Pentru a-mi încasa pensia atât de aşteptată.
Dar să revenim la acea întâmplare ce mi-a lăsat urme adânci în suflet. Pentru toată viaţa.
Mă aşezasem sub vişinul din grădină. În hamac. „Doamne, ce bine este să nu ai habar de nimic! Să fii doar tu. Singur. Cu gândurile tale. Să visezi!”, meditam eu, legănându-mă alene. Soarele îşi turtise pălăria de foc prin rămurişul des. Aşa că puteam sta fără grijă. Insolaţia nu-mi putea afecta derdeluşul proeminent al cheliei. Am observat printre ramurile groase de la baza vişinului o pânză de păianjen. Stăpânul casei aceleia de spumă şi aer îşi ţesea cu îndârjire capcana transparentă. Citisem undeva că păianjenul se numără printre primele animale care au trăit pe Pământ. Pe la începutul perioadei Devoniene, acum 400 de milioane de ani! Vedeam cum mătasea prinde viaţă din lucrarea lui harnică, dar nu-mi puteam reprima oroarea faţă de acest minuscul animal. Pe care, ori de câte ori îl întâlneam agăţat de urzeala fină a aerului din grădină, îl decimam fără milă. Aş fi făcut şi acum efortul să mă ridic de pe hamac şi să îl trimit în nefiinţă, dar eram istovit după plimbarea de peste zi. Nu ştiu de ce, dar, dintr-odată, ochii mei s-au proiectat adânc în cele patru perechi de ochi ai păianjenului ce parcă mă pândea din castelul lui de mătase. Cristale minuscule de lumină coborau dinspre ei pătrunzând în subconştientul meu, aproape hipnotizat. Ştiam că păianjenii îşi atacă prada prin atingere sau prin văz. Am simţit cum o scamă de aer putred coboară de acolo, de sus, până la mine. Mi-am frecat ochii cu palma, ca în faţa unui vis urât. Dar în aceeaşi clipă am simţit cum sunt învăluit de mătasea ce-mi cotropea centimetru cu centimetru trupul arcuit în hamac. Am vrut să mă desprind ca dintr-un vis greu de acel păienjeniş de lichid greţos, ce-şi întindea ramificaţiile pe corpu-mi rămas într-o poziţie catatonică. Simţeam că nu-mi mai pot mişca membrele, că respiraţia îmi era îngreunată, ca şi cum ar fi trecut printr-un filtru dureros, ce nu-i permitea să mai absoarbă cantitatea de oxigen izbăvitoare. Uşor, ca într-un film la ralanti, simţeam cum păianjenul agresor mă ridică prin scripeţi de mătase spre capcana lui misterioasă. Distingeam acum tot mai clar ţesătura miraculoasă, cu desene geometrice perfecte, a acelei haine ce-i proteja existenţa. Când am fost fixat de pânza ce acum mi se părea uriaşă, insecta s-a apropiat uşor de mine. Mă privea cu atenţie, studiindu-mi parcă osatura şi inserţiile musculare. În ochi avea reproşul atâtor generaţii de păianjeni, pe care îi distrusesem fără milă prin trecerea mea prin grădina casei. Aş fi vrut să strig, dar gura îmi era pecetluită. Aidoma unei mumii îmbălsămată şi înfăşurată în bandajele uitării. Păianjenul m-a părăsit şi şi-a continuat munca de Sisif. Căci cum ai putea numi o astfel de muncă pe care oamenii în neştiuta lor răutate o transformă printr-un simplu gest, nedrept, într-o scamă de aer lichid. Pentru ca apoi păianjenul să-şi reînceapă iar construcţia milenară. Migăloasă.
Am auzit glasuri prin curte. Soţia şi băiatul se întorseseră de la servici. Aş fi vrut să-i strig. Să le spun că sunt prizonierul nedrept al unei alte lumi. Dar nu puteam rosti nici măcar un sunet. Am auzit însă ceea ce de mult aş fi vrut să aud. Ce discută alţii despre mine. În lipsa mea.
- Răducule, mamă, ia vezi, taică’tu e la somnul de după-masă în casă, ca de obicei? Că de două zile mă rog de el să-mi bată şi mie covoarele! Că uite, vine Sfânta Mărie şi vreau să fac curăţenie generală în casă... Că, dacă n-aş fi eu, un cap de aţă nu se clinteşte din loc!
Am auzit apoi glasul deznădăjduit al băiatului meu.
- Nici gând să fie în casă, mamă! Parcă văd că iar vine la lăsarea serii şi tot cu maşina pe butuci stau. Că de o săptămână mă rog de el să mă ajute să schimb planetarele alea nenorocite!
Nu trăieşti un moment prea plăcut când auzi că ai tăi nu au decât reproşuri la adresa ta! Dar îţi dai seama cât bun este câteodată un moment al adevărului în viaţa omului! Aşa că m-am făcut şi mai mic acolo unde mă aflam. În pânza aceea mortuară. Căci mă aşteptam ca cel ce mă ostracizase să termine în curând plasa şi să treacă la ingurgitarea fiinţei mele. Alături de ţintuitul meu trup păianjenul mai abandonase pentru mai târziu corpul mucilaginos al unei alte victime, o muscă decapitată de aripi. O lăsase acolo pentru a-mi inocula şi mai mult frica de momentul sfârşitului? Cel al execuţiei mele capitale? Cu siguranţă! Ca un răspuns mut al lanţului trofic pe care eu, în inconştienţa mea umană, îl frângeam, ori de câte ori măturam cu dosul palmei bolta de mătase trudită din greu. Şi, odată cu ea şi corpul minuscul, fără apărare, al acelei insecte ancestrale. Din casă am auzit cum boxele staţiei băiatului meu oferă generos vecinilor acordurile unei melodii pe care o punea cu obstinenţă, ori de câte ori era supărat: „Nothing Man” a lui Bruce Springsteen. Mă gândeam la semnificaţia titlului şi ştiam că îmi este dedicată mie, un tată de nimic, din moment ce zi de zi îl purtam cu vorba că-l ajut să schimbe afurisitele alea de planetare. Îmi spuneam că, dacă aş fi fost iar liber, nu înfăşurat în capcana gelatinoasă a vânătorului meu, mi-aş fi deschis acasă un service ca să schimb toate planetarele din lume. Gratis. Dacă aş mai fi fost iar o fiinţă bipedă, nu ca acum, un cocon înfăşurat în uitare şi neputinţă, n-aş fi bătut numai covoarele nevestei mele, ci pe ale tututor văduvelor din cartier. Am zărit cum călăul meu se apropie de mine şi am ştiut că sosise momentul adevărului. S-a oprit lângă trupul meu mumificat şi a început să-şi frece unul de altul cleştii. Exact cum facem şi noi când avem în faţă o masă copioasă. S-a apropiat de mâna mea stângă şi un curent rece m-a străbătut de-a-lungul ei, paralizându-mă. Mâna a început să îşi piardă treptat din reflexe, parcă-mi fugise din corp undeva, departe, tare departe. Am simţit că de pe inelar îmi alunecă verigheta care s-a rostogolit ca un cerc de foc prin iarba grasă a grădinii. Odată cu ea parcă se pierduseră visele mele, şoaptele tinereţii ce uniseră viaţa mea cu a soţiei într-o noapte de mai, speranţele neîmplinite. Abia atunci mi-am dat seama cât de multe din trăirile noastre se ascund în spatele unei minuscule şi simple verighete! Apoi păianjenul s-a suit pe mâna mea dreaptă şi acelaşi sentiment de inutilitate l-am avut atunci când ea a devenit moale, flască, precum o cârpă aruncată într-un colţ de debara. Inutilă. Dată uitării. Ochii lui mari, cenuşii, îmi urmăreau parcă reacţiile. Să vadă cum sufăr acea transformare extraordinară, cum accept sentimentul că singurele mele unelte folosite de atâtea ori în viaţă, mâinile, au devenit acum părţi amorfe, futile. M-am revăzut instantaneu copil fiind, la ţară, la bunici în vacanţe, smulgând cu un sadism propriu rasei mele aripile câte unui bondar pe care-l crucificam apoi victorios în insectarul, devenit panoplie de luptă. Aşa se va fi simţit şi acel bondar cu aripile smulse, deposedat de singurele mijloace cu care îşi trăia libertatea şi beatitudinea zborului. Păianjenul a coborât ameninţător spre picioare, unul câte unul golindu-se parcă de sânge, apoi de simţuri, devenind ca şi mâinile eşantioane palide de viaţă. Când călăul meu s-a suit încet, planturos, pe pieptul meu şi s-a apropiat de zona inimii, am ştiut că totul se va sfârşi. Iremediabil şi îngrozitor de trist! Fără putinţa de a-mi lua măcar rămas-bun de la cei dragi. S-a oprit, ca şi cum ar fi vrut să simtă dacă inima mai bate în ritmul ei vivace şi, când a realizat că otrava inoculată în mâini şi picioare se transgresase latent în întreg corpul amorţindu-l, macerându-l, făcându-l mai uşor de digerat, a mişcat mulţumit din maxile, frecându-şi pofticios cele patru perechi de picioare subţiri. Am simţit dintr-odată cum plasa-capcană tremură şi pentru prima dată în viaţă am concretizat sensul cuvântului speranţă. Era un curent de aer mişcat de cineva care se apropia pe cărarea de sub vişin. L-am zărit pe băiatul meu apropiindu-se. Cătrănit şi deznădăjduit se îndrepta spre garaj. Am tresărit sub aripa acelei speranţe firave. Drumul lui va trece chiar pe lângă acea capcană malefică! Acum era momentul să încerc să scap de aici! Să-i fac un semn. Cât de mic. Insesizabil, pentru agresorul meu ce se pregătea să mă transforme în uitare cu cleştii lui. N-am reuşit decât să mişc uşor pânza. Suficient pentru ca privirea lui Radu să urce spre copertina abil construită. Şi, cum este sânge din sângele meu, şi-mi seamănă în multe privinţe, bineînţeles, că nici lui nu-i plac păianjenii. I-am observat încrâncenarea din ochi, ce creştea la gândul că se va speti singur sub maşină cu planetarele acelea vechi. Cu o lovitură măiastră a sfâşiat plasa de sus până jos. L-am văzut pe opresorul meu rostogolindu-se la rădăcina vişinului, în timp ce eu am aterizat înapoi pe hamac. Radu trecuse de mine, intrând în garaj, bombănind la gândul supliciului pe care va trebui să-l suporte. Am simţit cum învelişul de spumă verzuie mi se destramă încetul cu încetul. Cum ochii încearcă să desluşească printre crengile de vişin lumina pierdută a soarelui. Membrele sfâşiau ca pe o coajă de nucă dezghiocată alcătuirea acelei haine de osândă ce o purtasem tragic. Puteam respira. Aerul fierbinte al acelei după-amieze, atât de blamat mereu, mi se părea acum o adiere din câmpiile Elysee. Am ridicat ochii spre cer şi am zărit profilată asupra mea, ameninţătoare, o altă umbră. Am răsuflat uşurat. Era a soţiei.
- Aici îmi erai, drăguţule!? Cum de nu te-a zărit Radu? Ori te-ai îmbrăcat iar cu haina aia invizibilă, pe care de la un timp visezi că o porţi. De când te-a lovit fantaxia scrisului! Că o viaţă întreagă ai fost un profesor model, la locul tău. Cu capul pe umeri. Iar de când ai ieşit la pensie visezi cai verzi pe pereţi cu scrisul ăsta! Că m-ai înnnebunit! Parcă te-ai fi însurat cu calculatorul...!
- Încerc şi eu să fac oamenii să viseze, am îngăimat eu, mic în neputinţa ce mă înconjura sub peroraţia tiranului din faţa mea.
- Oamenii nu au nevoie de vise, drăguţule! Oamenii au nevoie să simtă că viaţa este reală. Că o pot pipăi, gusta, că se pot lupta cu ea. Sau se pot bucura alături de ea. Cu cei dragi lui! Nu închişi în cameră, încălecând tastele alea negre! Te rog de două săptămâni să-mi bagi în seamă covoarele! Tastele poţi să le znopeşti în bătaie cât e ziua de lungă şi noaptea de mare, da’ bietele mele covoare de la mama, aş! Ce ţi-ai zis, tot nu e nimeni acasă, ia să trag un pui de somn că la noapte iar stau de veghe pe calculator. Uite, ţi-ai pierdut şi verigheta în somn! Parcă te-ai luptat cu cineva, zău aşa!
O priveam duios. Aş fi vrut să o pot mângâia în clipa aceea. Urca din mine acea efuziune specifică lumii acesteia de primate în care respirăm. Voiam să îi spun că preţ de câteva clipe, ce mie mi s-au părut veacuri, fusesem prizonierul altei lumi. Al Arahniei, lumea necuvântătoare a păianjenilor! Acolo unde aş fi putut dispărea fără urmă! Aşa cum fără urmă dispar şi acele biete şi neajutorate insecte sub mâna nemiloasă a noastră, a oamenilor. Dar ştiam că ar fi spus că totul este tot o invenţie a minţii mele. Care, după cum se destăinuise unor prieteni, îmi bubuie de chestii care mai de care mai năstruşnice! Am tăcut şi am intrat în garaj ca să-l ajut pe Radu să schimbe planetarele. Cînd am terminat şi am străbătut din nou grădina, i-am observat privirea tăioasă ce căuta pânza aceea, în care eu trăisem o mică agonie. Păianjenul reuşise cu greu să se caţere iar pe locul său şi reîncepuse să ţeasă cu migală pânza. Când am sesizat mişcarea mâinii băiatului prin aer, i-am oprit braţul.
- Ducule, tată, lasă-l în lumea lui! Arahnia. Este o lume înfricoşătoare! Dar este lumea lui! Nici pe noi nu ne deranjează nimeni aici, în lumea noastră! Mai bine coboară în pivniţă şi scoate nişte vişinată! Ca să mă cinsteşti, că te-am ajutat...! Covoarele rămân pe mâine dimineaţă!
Am ridicat ochii spre croitorul de corturi de spumă şi aer şi privirea mi s-a intersectat preţ de câteva clipe cu a acelui artropod mai bătrân decât lumea noastră. Şi atunci mi-am zis că nu avem niciodată dreptul să tulburăm cu actele noastre vindicative, iraţionale, echilibrul acestei lumi. Echilibru creat din ziua când Cuvântul a devenit Lumină. Pentru noi, efemeridele ce se zbat să cuprindă cu mintea şi sufletul tainele de necuprins ale acestei Lumi...