Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
Privi la ceas.
- Ți-e frică?
- Da.
- De ce ți-e frică mă?
- De dumneavoastră.
- Da’ ce sînt eu mă, Dumnezeu?
- Nu, nu sînteți... dar..
- Aaaa, deci nu sînt... Că numa’ boii ca voi cred în așa ceva. Da’ ce sînt eu, mă?
- Sînteți... ăăă, tovarășul locotenent major...
- Așa.... și deci?
- .....
- Deci?
- .... Nu știu..
- Ce nu știi mă?...
Băiatul privea aproape speriat. Parcă vroia să citească în ochii cenușii ai securistului un indiciu, ceva care să îi sugereze ce ar trebui să spună ca să nu îl întărîte și mai rău..
Gheonea însă dădu din mînă cu dispreț și se îndreptă spre fereastră. Privi o vreme pierdut pe geam. Sugea din țigara care îi sfîrîia între degetele galbene și își aminti de vernisaj.
- Deci, se întoarse brusc spre băiat, de unde îl cunoști pe Petrus?
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
Comentarii aleatorii