Să-ți fi stat vreunul din casă mai mult de-o săptămână cu ochii pironiți în grindă, și dacă nici n-ar mai fi pus nimic în gură de alte câteva zile, atunci sigur te făceai c-o vizită din partea Părintelui Glodeanu. Pentru mult trebuinciosul „cetit”, dar și pentru a da povețe de rutină duhovnicească, asociate spovedaniei finale. Așa, ca să poată păcătosul să-și dea ușor duhul și să nu chinuie. Ce urma, se știe…
De-o bună bucată de vreme era căzut la pat și Mitru Mariței. Mă-sa bătea suta de ani și n-avea mai nimic; era „tun” Baba Marița, de parcă ar fi fost din altă stirpe. Mitru, săracul, acum, de vreo șapte-opt zile, nici apă nu mai putea să bea. Chircit și slăbit, arăta la trup întocmai ca un copil de câțiva ani. Ce mai, ajunsese doar piele și os. De cât a zăcut nici să geamă nu mai avea putere. „Ehe, fată hăi, racul nu iartă!” îl compătimeau babele în șoaptă, seara, la bârfa hudiței. Cu toate acestea, inexplicabil, ieri, Mitru s-a ridicat din pat, deși nu mai făcuse asta măcar de două luni, când fusese cu căruța la Târg – „… să vă cumpăr, fa (femeie), un sac de barabule, că eu m-oi duce și n-o să aveți de pus sămânță în pământ!”. A privit îndelung pe geamul dinspre tăpșanul din vecinătatea odăiței în care zăcea. Se aștepta să-și vadă feciorul cel mare, care, în treacăt, înainte de Paști, îi spuse că o să-l ducă la spital „pentru că, în mod cert, boala matale e vindecabilă, nu e ca la alții…”. Aiurea. Zisese doar așa, amăgindu-l copilărește, strecurându-i cu bună știință o speranță, poate doar-doar o va duce cât să treacă și Săptămâna Mare. Căci, se știe, cine moare în zilele premergătoare Învierii, înseamnă că grele păcate a săvârșit în timpul vieții. Asta ar fi făcut ca, mult timp de aici încolo, să stea în spurcata gură a satului până și strănepoții celui plecat pe cealaltă lume…
Mult s-au mai mirat ai lui Mitru – nevastă-sa Aglaia și cei doi băieți (ultimii, dintr-un cârd de șapte, rămași acasă, încă neînsurați) – când l-au văzut mișcând în tocul geamului. Megieșii, nu mai spunem. Dar, ce folos, că după aceea s-a pus pe zăcut într-o nemișcare aidoma morții. Au urmat, apoi, pentru el, lungi ceasuri de recapitulare a întregii vieți. Parcă răsfoia o carte care, cândva, a știut-o pe de rost, buche de buche. Foile care nu-i făceau plăcere le întorcea mai repede. Pentru că acestea erau multișoare, chiar se enervă la un moment dat… Iritat de-a binelea, se sculă și începu să se îmbrace. Undeva, la capătul patului, băgate cu un capăt într-un borcan în care erau și câteva nuci, ardeau două lumânări. Nu prea le vedea rostul să fie aprinse astăzi, a cincea zi după Înviere. Pentru că, unu la mână, afară era ziua mare și, doi, odaia lui avea lumină electrică. Dar, în scurt timp, nu mai insistă în a căuta explicații. A ieșit în uliță, îndreptându-se agale, așa cum, până nu demult, a făcut-o de sute de ori, spre bufetul lui Bariz. Acum, însă, se simțea ușor ca un fulg. De asta, chiar, nici nu încerca să meargă mai repede pentru că avea senzația că se poate desprinde de pământ… Cam pe la a treia casă, la vale de-a lui, se întâlni cu Ion Bârzu. Pentru o clipă rămase nedumerit, că-l știa mort de câțiva ani, dar pentru că stătu de vorbă cu moșneagul – în carne și oase – minute bune pe banca din fața porții lui Mandric, nu-și mai puse întrebări. Își zise că zăpăceala din capul lui poate i se trage de la lunga suferință cât a zăcut la pat. Și încă un lucru, orice s-ar spune, era totuși om în etate, în doi-trei ani urmând să aibă în spate 70 de toamne. Văzându-și, apoi, de drumul lui, se întâlni și cu Vasile al lui Broscoi, văcarul satului, care, cu ghioaga pe șale, ținută cu amândouă mâinile, mergea pe la oameni să strângă făina restanță ce i se cuvenea pentru fiecare vacă păscută astă vară. Fiind mult mai tânăr, ar fi trebuit să salute primul. Dar, prost, ca de obicei („Văcarul, tot văcar!” își zise Mitru), a trecut ca mutul. Ba, mai mult, deși erau să se ciocnească în treacăt, Mitru avu convingerea că Broscoi nici nu l-a văzut... În ogradă la Hupț al Bârliboaiei, ai lui, copii și nepoți, trebăluiau fiecare câte ceva. Deși, ca drumeț, ar fi trebuit să le dea binețe, n-o făcu. Asta pentru că nu l-a uitat pe Hupț că, în urmă cu ceva ani, în contul unei datorii, i-a oprit zălog șapte oi (vărate la stâna feciorilor lui) pe care nu i le-a mai dat înapoi nici astăzi. N-a vrut cu nici un chip să țină cont că, în tinerețe, i-a dat, pe te miri ce, mai multe grinzi și căpriori să-și ridice casa, lăsându-se pe el fără trebuinciosul material lemnos. Acum, e adevărat, nici cei din ogradă nu s-au sinchisit deloc de el, deși a trecut pe la doar doi pași de ei...