Desigur că au fost și peripeții, chiar plecând de pe “un ciob de stea”, dar din partea mea (și cred că e reciproc) respectul cuvenit poetei Cristina Ștefan nu a lipsit. Afară e acum o toamnă bolnavă. Mă aplec și mi-e dor să recitesc volumul Cazier Incomplet, dedicația duioasă, vorbele de suflet și din suflet ale autoarei. Cartea a apărut la editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, cu o prefață mai mult decât onorantă, deci meritată. Ea este semnată de Calistrat Costin, un nume ce nu mai are nevoie de prezentare.

Tocmai am terminat de trecut încet prin proza lui Bacovia, cu ochii obosiți de peisajele lui. Dar mi-au luminat privirea versuri ca Și s-a deschis cerul deodată!/ și-am trecut ciocârlie/ prin vișinii miri p.40. Am rămas pe gânduri în peisajul camerei. Prezența feminină a ploii de afară mă trimite să ies un pic. Să îmi ridic fața spre cer. Să îl întreb de dureri. Poate și Cristina ar face asta. Scrisul ei, sensibil, conotativ, plin de o imagistică puternică, este de factură blagiană. Nu în sensul unui epigonism ci al unei prelungiri, după cum spunea Caraion “ Eu am prelungit lumea cu durerile mele”.

Și plouă turbat și eu citesc ca ușa închisă/ într-un scârțâit de bocet/ să pulverizeze clipa/ ca și cum rămân/ într-o altă tigvă/ unică și melancolică p. 53. Nu sunt acestea versuri căutate ci izbucnite dintr-o finețe demnă de luat în seamă, de îndrăgit și apropiat. Pentru că puțini oameni știu cu adevărat ce simt. Iar și mai puțini să o spună. Însă vreo câțiva doar reușesc. Cristina Ștefan este printre aceștia! Și o face cu grație, cu har, cu pricepere. Am să citez din prefață: (…)Esențială în simbolistica poetei băcăuane, îmi pare trăirea intensă, deschisă, temerară a darurilor propriei biografii, un anume umanism frust de aleasă și distinsă calitate.(…)

Vorbeam pe mess, zilele trecute cu poeta despre care facem vorbire și am simțit că bunătatea umană nu este o iluzie, că oamenii știu să fie, dincolo de aparențe, de calitate. I-am spus că intenționez să pun câteva gânduri despre acest cazier incomplet, care este un lest al vieților fiecăruia dintre noi, în traducerea mea liberă. Mi-a spus în glumă că am promis! Mi-a plăcut! M-am simțit cumva măgulit! Citesc mai departe. orașul cu plopii balans/ între străzile verzi/ plumbuiește fotografii p. 57 sau miros a scorțișoară pentru el/ și-a frezii albe presimțite. Iar afară toarnă cu găleata.

Este poezia Cristinei Ștefan o plantă: mirabilis. Eu aveam un titlu de poem: admirabilis. Plină de umbre trecătoare, de luminișuri ori adâncimi albăstrii, versul poetei trece în cititor unde se eliberează. Iar dacă o prietenă mi-a trimis un vers din recentul suedez nobeliat : “Oameni cu viitor în loc de chip”, eu cred că autoarea se numără printre aceștia. Ploaia a stat. Se mai aude streașina rar. Pot spune doar : ad-mirabilis Cristina!