***
Şedea pe marginea podului, pe mulura de fier ruginit, de forma şinei căii ferate, ca un arc de cerc, a opta nuanţă a cearcănului răsărit deasupra râului nupţial. Privea în gol, aşteptând ivirea păsărilor de beznă, de oţel şi ninsoare. Însă moartea întârzia la întâlnirea cu destinul. Dedesubtul trupului firav, asemenea oglinzilor decupate din haotismul geometriei imprecisului, pâlcul lampasurilor de gheaţă sticloasă îi ademeneau sufletul singuratic, pierdut la liziera pădurii de brazi şi goruni, în noaptea îngheţată pe ultima filă dintr-un noiembrie aproape ireal. Se ţinea de pilastrul din dreapta ei. De la genunchi în jos, picioarele întreţineau cadenţa unei balansări inconstante. Putea să alunece în orice moment. Şi totuşi, la doar câţiva paşi de ieşirea din tunel, continua să aştepte trenul. De pe acel pod suspendat deasupra genunii, în ortocentrul unui spaţiu indefinibil, percepea jocul de lumini violacee, conturând clădirea gării dintr-o depărtare derizorie.
Poate că tocmai acolo, în sala de aşteptare de clasa întâi, cu laptopul deschis, pus pe una din acele măsuţe de sticlă, unde cândva palma ei se încălzea în palma lui, el citea una din ultimele epistole, expediate în clipa când simţise că nu mai suportă nici o tăinuire. Sau poate că toate mesajele au ajuns la Spam; prin urmare erau şterse în mod automat. Se putea şi mai rău: poate că pentru el existenţa ei a fost îndepărtată pentru totdeauna, concomitent cu fracturarea ultimei priviri dintr-o noapte oarecare, încrustată pe limanul veciei.
Se putea desprinde în orice moment. Se putea elibera de strâmtorile temerii în faţa necunoscutului. În fapt, reuşi să se izbăvească de orice gând sumbru. Decizia fusese luată. Pentru totdeauna. Şi nu mai exista nici o cale de întoarcere.
Urcat în trenul ce ducea spre o nouă destinaţie, el nu ar fi sesizat sarcofagul icebergului deasupra căruia s-ar fi putut afla în miezul acelei nopţi, în clipa când, accesând Facebook-ul, ar fi fost înştiinţat că azi e ziua ei de naştere. Evenimente: zile de naştere: „Nu uita să-ţi aminteşti de EA”. Sau poate că nu îl mai interesa absolut nimic din viaţa ei. Trecuse de vârsta la care imaginea femeii adorate distrăgea atenţia de la lucrurile mult mai importante. Ea nu mai era decât o adiere pală, închegată într-un iz dulceag, într-o respiraţie dintr-un sfârşit de vis, în zborul zdruncinat de refluxul crivăţului ucigător. Era asemenea pseudonimului pe care îl ştergi din lista de adrese pentru că înţelegi vanitatea comunicărilor deşarte, pierderilor de timp induse de pluralitatea dialogurilor fără nici o noimă.
„ Dragul meu K.!
Scriu şi rescriu această scrisoare ca şi cum ar fi ultima confidenţă din viaţa mea. O transcriu pe coli de hârtie lucioasă, pe nisipul falezei, pe scoarţa copacilor din pădurea Văii Vidului.
O concep, ştiind că într-o zi oarecare, într-o noapte dintr-un tren gonind spre un alt început, într-o gară de dincolo de spaţiul existenţei mele, recuperând mesajele şterse, vei regăsi aceste gânduri, ultimele cuvinte de dinainte de marea trecere.
Dar poate că nici măcar nu eşti tu destinatarul acestei epistole. Altcineva, altul, acel om ce cândva reuşi să mă întoarcă de pe drumul pierzaniei e singura fiinţă îndreptăţită să păstreze aceste rânduri într-un fişier criptat cu ajutorul cuvântului ce semnifică abrevierea destinului nostru comun. Ştiu că nu înţelegi la ce mă refer. Pentru că nu îi cunoşti adevărata identitate.
El e asemenea unui zbor spre imensitatea iernii. În timpul acestei planări ating cu marginea umbrei aripa norului de ninsoare şi gheaţă. Mă apropii de râul pieirii, aşteptând o singură şoaptă. Dacă ar fi alături, ar găsi cuvântul necesar. Rostindu-l, ar învinge talazurile ecoului încropite în simfonia morţii iminente, ar repeta actul major aidoma antractului când izbuti să-mi smulgă sufletul din vertijul stingerii.
Cu el petrecusem două ierni de vis. Nici un bărbat din viaţa mea de până atunci nu reuşi să-mi ofere ceea ce îmi dăruise el, în ciuda împotrivirilor mele, refuzurilor exagerate, căutării sensului înşelător dincolo de realitatea în care planam. M-am însănătoşit. Nu mai sunt obligată să-mi petrec lunile toride ale verilor singuratice prin diverse sanatorii de recuperare. Nu mai am nevoie de nici un psihiatru. Acum ştiu cine sunt şi încotro ar trebui să mă îndrept. Îl caut neîncetat. Vreau să-i mulţumesc pentru ultima dată. Ultima… Înţelegi? Apoi totul va reveni la normal. Voi înceta să-l mai aştept. Voi ignora toate gările, nopţile pierdute în aşteptări deşarte, dimineţile când izul trupului său persistă în aerul ce îl respir în absenţa lui.
Înţelegi ce vreau să spun?
Nu vei înţelege niciodată, dragul meu K.”
Putea să alunece în orice moment sau putea trece dincolo, pe celălalt pod, acolo unde trenul se oprea pentru câteva minute.
Abia când închise laptopul, când o voce metalică anunţă că rapidul de Timişoara va sosi cu întârziere de aproximativ o oră, înţelese cât de mult a greşit ignorând mesajul parvenit în urmă cu o lună.
Karl s-a ridicat. A ieşit, simţind un fel de sufocare, topirea unei aripi de gheaţă undeva în golul sufletului.
Lumini violacee conturau într-o depărtare singuratică siluete a două poduri de peste râul, numit de locuitorii Văii Vidului, Afluxul Durerii.

(va urma)