Totul a început în momentul în care Mitică a primit bizarul mesaj pe telefonul său mobil. S-a holbat vreo două minute la ecranul de culoare albastră, apoi le-a zis celorlalți:
-Bă, bă, ia opriți, bă, muzica și veniți încoa!
Cei cinci, chercheliți bine, au stins plictisiți casetofonul din care răsunau manele și s-au strâns roată în jurul lui.
-O gagică? întrebă Corcodel, apoi, nemulțumit că la petrecerea formată ad-hoc nu-i nicio fată, continuă: zi-i să vină pe-aici.
-Nu mă; vino să vezi ce zice ăsta!
Țiganul nu terminase decât patru clase, dar se credea în stare să citească cu voce tare. Își drese glasul, își trosni gâtul, luă telefonul în mână și se porni să grăiască:
-Sunt un ge, ge, gepid mic și rău și te-am lu, luat în co, co, co, colima, mator.
-Dă, mă,boule! se repezi la el frate-său, Istronom. Ie-te ce zice: sunt un gepid mic și rău și te-am luat în colimator, morții mă-tii de avorton. Am să te duc la abator să te de-zo-sez, spiritul in-si-di-os ți-l vând la obor, iar…
Apoi se opri brusc, se scărpină în cap, și-i adresă lui Mitică o privire tâmpă.
-Bă, eu nu-nțeleg, bă, ce-nseamnă, spuse contrariat Florin.
-N-ai un dicționar să ne uităm? întrebă Daniel, cel care-i adusese cu el pe cei doi frați, Corcodel și Istronom.
Le pierise cheful de petrecere. În schimb, se apucară să răscolească prin puținele cărți rămase în bibliotecă de când mamă-sa lui Mitică plecase-n Spania. Pe cele mai multe le folosise să-și aprindă focul ori pe post de hârtie igienică. Dădu în sfârșit de un dicționar de buzunar din care lipseau o mulțime de pagini.
-Ia stați așa. Gepid… ge, ge, ge, unde naiba-i ge?
-Vezi după ce!
-Ce, ce, ce, hai că l-am găsit. Acu’ să văd unde e ge.
După vreo jumătate de oră, timp în care cei șase au frunzărit cărțulia mai interesați de ceva decât fuseseră în întreaga lor viață, au reușit să înțeleagă dacă nu tot mesajul atunci măcar esențialul.
-Bă, nebunule, cred că cineva vrea să te omoare.
-Hai, bă, că e la vrăjeală, nu știi că și noi făceam din astea? Sunam și dădeam SMS-uri la întâmplare? îi răspunse neîncrezător Mitică.
-Ia întreabă-l dacă te știe, îl sfătui Florin. Da’ ia-l din prima tare.
Mitică se puse bucuros să butoneze “ști bă cine sânt io?”, apoi trimise mesajul zâmbind. Dar când veni răspunsul încremeni.
-Dă-mi să văd ce-a zis, spuse Daniel și-i smulse telefonul din mână, apoi citi: Dobrică Mitică Traian, sau cu alte cuvinte o balegă de om mefid mirositoare. Vedea-ți-aș numele pe frontispiciu la ospiciu.
-Te cheamă și Traian? întrebă Florin.
Era grav, grav de tot. Nimeni nu mai știa că se numește și așa, deși în buletinul pe care-l folosea pentru a-și cumpăra țigări, numele îi era trecut cât se poate de clar. Nu-i mai ardea de glumă, în mintea-i amorțită de băutură se-nfipse ca un țăruș frica. Și mai era și singur acasă, frate-său, Petrică, plecase cu soră-sa, Lucica, la niște neamuri și nu aveau să se întoarcă decât mâine seară. Ar fi putut să-i sune, dar atunci ar fi știut cu toții cât de fricos este. Și-n plus mai mult ca sigur că cei doi n-ar fi avut cu ce să vină. Era trecut de ora zece, iar ultimul tren fusese la nouă și jumătate. Își mai rugă prietenii să rămână, dar aceștia începuseră deja să se plictisească și să plece, așa că miezul nopții îl găsi singur. Întins în pat, cu ochii larg căscați, cu simțurile încordate și cu un cuțit ascuns sub cearceaf. Dar nimic nu s-a petrecut și nici nu avea să se petreacă, cel puțin nu în zilele imediat următoare. A sunat în cursul după amiezii de nenumărate ori la numărul de pe care primise mesajul, însă de fiecare dată îi răspundea o voce feminină anunțându-l că utilizatorul se afla într-un spațiu fără acoperire sau că are telefonul închis. Teama îi trecuse încă de la ivirea zorilor, iar, după o săptămână în care nu mai primise niciun semn, incidentul fusese dat uitării. Asta până când s-a găsit Florin să-i povestească lui Adi întreaga întâmplare. Hlizindu-se și amuzându-se peste măsură acesta din urmă îi zise deschis:
-Eu am fost! Am găsit o cartelă pe jos, am băgat-o în telefon și am văzut că mai are vreo douăzeci de cenți pe ea. Așa că mi-am zis să-i trimit amărâtului ăstuia câteva mesaje. Dar nu mi-am imaginat că o să se sperie.
Florin, ușurat că n-a fost vorba de ceva mai complicat, se oftică puțin că nu i-a venit lui ideea, dar îi trecu numaidecât în momentul în care-și imagină ce are să facă în continuare.
Cumpără o cartelă telefonică, își puse un fular la gură și se porni să-și terorizeze prietenul. Îl suna să-i spună că l-a văzut furând motorină din țeava de pe câmp (ceea ce era sută la sută adevărat), ori pentru a-l lăsa să-nțeleagă că știe că se culcă cu nevasta lui Iulică (ceea ce iarăși e adevărat). Apoi îl amenința că o să-l tranșeze, că o să-și facă halbă din țeasta sa, că o să-l măcelărească în timp ce doarme, că o să se năpustească ziua-n amiaza mare asupra sa, că o să-și facă un colier din degetele sale și altele asemenea. Iar cum Florin nu se putuse abține să țină totul pentru sine, le împărtăși planul său și altora, printre care și lui Corcodel și Istronom. Cei doi țigani s-au amuzat o vreme înjurându-l la telefon și înfricoșându-l, dar apoi și-au dorit să treacă mai departe. Erau de părere că un pic de fugăreală, un ciomag pe spinare sau o bâtă în moalele capului, n-ar crea cine știe ce pagube. L-au sunat într-o duminică, în momentul în care Mitică și frate-su Petrică se întorceau cu trenul de la obor (vânduseră un televizor și o vază și furaseră printre altele o cutie de șurubelnițe, un pachet de cafea și un cartuș de țigări), ca să-l avertizeze că o să-l aștepte-n gară pentru a i-o da pe coajă. Și ca spaima să fie totală nu uită să menționeze că nu era singur, ci însoțit de-o duzină de voinici. Mitică atunci nici gând să se mai întoarcă acasă. Putea să locuiască fericit și la bunici, dar Petrică, cu cinci ani mai mare, tot trăgea de el și nu-l lăsa în pace. După ce s-au mai plimbat prin oraș, fratele cel mic, comportându-se de parcă ar fi fost ultima lui zi din viață, fumând trei pachete de țigări, intrând prin magazinele de arme albe de la intrarea în metrou pentru a pipăi cuțitele și pistoalele, și cumpărându-și tort și suc, se suiră în ultimul tren, cel de nouă și jumătate. Mitică n-avea stare. Stătea tot timpul în picioare, se uita pe geam, se ducea la toaletă din trei în trei minute și trăgea din țigară ca un disperat, ținându-se cu o mână de turul pantalonilor. Îi venea să plângă de disperare. Nu era doar teamă și neputință, dar mai ales faptul că nu știa cine-i pusese gând rău. Când trenul intră în stație, Petrică era deja pe scară cu o șurubelniță în mână. Dar peronul era gol. Prinzând curaj, cei doi au apucat-o pe poteca dintre linii, aplecându-se din când în când pentru a se uita pe sub vagoanele staționate în depou. Fratele cel mare observă că cel mic mergea ciudat, târându-și piciorul drept, dar se gândi că probabil a făcut pe el, așa că nu-l întrebă nimic. Când au ajuns în stradă, deodată au sărit din lanul de porumb patru indivizi cu crengi în fiecare mână și-au început să-i alerge, țipând și chiuind cât îi țineau plămânii, mai ceva ca-n ceasul năvălirilor barbare. Mitică, la cei douăzeci de ani ai lui plângea ca un copil și fugea împiedicându-se tot timpul, iar Petrică îl trăgea ca un apucat de mâna stângă. Cu crengile vâjâind deasupra capului și țipetele ce-au devenit în scurt timp isterice, cei patru țigani erau tot mai aproape. Mitică alerga, se străduia s-o facă, trebuia s-o facă, deși răsufla cu greu, deși teaca din cracul pantalonilor îl stânjenea, și deși frate-său aproape că-i smulgea mâna. Începu să plângă în hohote, să ceară iertare, să implore, să se roage, dar duzina de oameni, monștri, soldați, întregul batalion, erau din ce în ce tot mai aproape. Dintr-o dată își simți picioarele moi și se prăbuși pe asfalt, julindu-și brazul, bărbia și nasul. Petrică nu-i dădea drumul ci continua să-l târască după el. Crengile, crengile acelea îngrozitoare aproape că-i intrau în ochi, iar oamenii țipau la el, pregătindu-se să-l omoare. Mitică scoase un urlet turbat și scoase o sabie ninja din cingătoare, începând s-o vânture amenințător deasupra capului, lovind aerul, luptându-se cu zecile de agresori, ca un samurai, până la ultima suflare, împungând și tăind jur-împrejur, atent la fiecare mișcare, izbind bezmetic mâinile, topoarele, buzduganele cotropitoare, înecându-se cu fiecare răsufare, cu fiecare mișcare simțindu-se tot mai slab, dar nu dorea, nu dorea cu niciun chip să renunțe la viață, voia să trăiască, să cunoască, să vadă; urla și lovea, lovea și urla până când, epuizat, căzu și se lovi cu țeasta de asfalt.
Se trezi brusc, nădușit din cap până în picioare. Era în camera sa, în pat. Pipăi reflex după cuțitul pe care-l știa ascuns sub cearceaf, dar nu-l găsi. Se sculă în capul oaselor, crezând că totul n-a fost decât un vis, dar își văzu fratele plin de răni întins pe canapea, iar pe soră-sa, Lucica, bandajându-l și spunăndu-i:
-Nu te mișca, uite acu’ vine ambulanța.
Iar apoi sor-sa se ridică și veni lângă el. Îi aruncă o privire plină de dezgust, și-i spuse șuierând:
-Ce-ai făcut, mă, tâmpitule!?