Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori. Frigul din casa-i de chirpici, acoperită cu valuri de carton bitumat flendurit de vânt, făcea ca ai lui să mai stea chirciți prin cârpele patului ceasuri bune până la ziuă. El, în lupta cu troienele, se încălzea numaidecât, și pentru că avea timp berechet, în singurătatea drumului, medita la o groază de subiecte. Cele mai multe priveau dificultățile traiului zilnic. Câteodată îl mai încerca și câte un sentiment de frică. De lupi, duhuri rele, stafii… Din când în când se oprea să-și aprindă câte o mărășească. Se îmbărbăta dregându-și glasul și scuipând cu putere, așa ca să degajeze în jur ideea de stăpânire de sine. Asta dacă ar fi cineva prin preajmă. Nu mai știe de la cine auzise că atunci când mergi noaptea singur pe câmp sau prin pădure nu trebuie să privești înapoi, indiferent ce zgomote apar. Apoi, de te auzi strigat pe nume, să nu răspunzi nici în ruptul capului, că poate fi Necuratul și muțești sau paralizezi pe loc. Cel mai bine este, cică, să spui Tatăl nostru în gând și să-ți faci cruce cu limba. De multe ori. De foarte multe ori. Dar, orice s-ar spune, el se considera mai degrabă un curajos. Își aminti că în anii adolescenței, când petrecu mai multe veri la stână cu Bădia, fratele tatălui său, în mai multe nopți a mers la cimitirul ce era pe aproape și a adus legături de cruci din lemn pentru foc la târlă. Vai, cum mai ardeau de bine! Le aude parcă și acum pârâiturile… Peste ani, când a fost să moară tatăl lui, i-a pus pe mormânt cruce din metal. Poate și ca să fie sigur că nu i-o va fura cineva pentru pe foc. Își aminti că avuse o pornire nobilă de a-i face un loc de veci aparte, cu gărduț din fier forjat și ghivece de flori, exclusiv pe cheltuiala lui, dar atunci când i-a întins maică-sa banii, nu s-a putut abține să nu-i primească. Din această pricină îl apăsa încă un anume regret, însă își explica gestul prin faptul că dacă ar fi refuzat – și erau vreo două pensii bune în discuție – oricum profita tot lacoma de Ileana, soră-sa, preferata dintotdeauna a părinților. Și nu putea înțelege de ce, aceasta, de-o vreme, a dat așa într-un egoism fără margini... Acum, deși nu vedea nimic în jur, că era și noapte și ceață, de-și băga degetele în ochi, simțul lui special îi spunea că a trecut de jumătatea drumului. După ce mai foiletă mental o vreme cartea amintirilor proprii, sesiză undeva în fața lui, în plină beznă, un contur omenesc aflat într-o mișcare vagă. Se opri să înțeleagă mai bine ce se petrece. Nu se auzea nimic, dar desluși c-ar fi vorba de cineva îmbrăcat într-o mantie lungă, învăluit într-o lumină difuză, mai strălucitoare în jurul capului. Gândi că dacă ar fi vorba de vreun trimis de-al lui Dumnezeu, în cazul că Acesta există, n-ar trebui să se aștepte la nimic rău. Raționamentul său suna cam așa: „Bun, Doamne, să admitem că eu sunt păcătos și mă omori pe mine, dar asta nu înseamnă oare că vor avea de suferit și cele șapte suflete ale Tale (referindu-se la copiii de acasă), de care nu se știe ce se va alege, dacă nu cumva vor deveni chiar muritori de foame. Or, eu îmi închipui că Tu nu poți face decât bine!” Trebuie sesizat că era, cumva, la mijloc, o nuanță de șantaj. Pe baza lui, credea Tăchiță , și în alte situații-limită pe care viața i le-a prilejuit, a reușit să cadă tot în picioare, ca mâța. Lucrurile ar sta ele cum ar sta, dacă în situația de față ar fi vorba de puterea Dumnezeiască; dar dacă e jocul Necuratului? Ei, uite la asta nu se gândise. Fiori reci îl treceau pe spinare, iar părul îi împingea cu putere jerpelita-i căciulă din cap.