Virgil, nu știu dacă ai reușit să redai ceea ce bănuiesc că ți-ai propus, sau, mai curând, de la ceea ce ai plecat. Îmi pare încărcată poezia (ex: drumul acela de noapte în orașul dizolvat în ploaie, se strâng mănunchi deasupra pământului etc), parcă nu este spațiu de respiro pentru imaginație... ce mi-a plăcut, și de aceea cred că merită să reiei, dacă vei simți cândva necesar: tendința de ieșire din inerție, dansul aproape mistic al sunetelor (de fapt, de-aici încolo parcă e altceva), ca o invocare a unui ce menit să zguduie din temelii conceptele de coșmar - coșmarul nemișcării; imaginația care trasează cercuri plecând din același punct. A, și să nu uit, desigur, arderea din final. Fără flacără, nu?