Tema aleasă este reprezentativă, cred, pentru epoca noastră, denumită de mulți “postmodernă”. Continuare a modernității (pe plan civilizațional, dar și pragmatic) cât și ruptură față de ea (prin critică și autocritică, deconstrucție și reconstrucție a acesteia), postmodernitatea conturează o etică eliberată de Lege, autoritate și instituții tutelare, liberă a-și manifesta diversitatea principială.
Pentru teoretizare și exemplificare voi folosi cartea “Etica postmodernă” a celebrului Zygmunt Bauman. Conform viziunii acestuia, reperele unei conștiințe morale postmoderne ar fi următoarele:
a) Ambivalența fundamentală a condiției morale. Natura umană conține în sine ambele polarități: binele și răul, oamenii nefiind fundamental “buni” (și corupți în mod accidental), dar nici fundamental “răi” (dar “perfectibili” social). “O moralitate neambivalentă este o imposibilitate existențială” conchide Bauman .
b) Moralitatea este în mod natural “nerațională”, adică nu decurge din aranjamentele sociale ori judecățile raționale ce le preced, ci este un “rezervor” natural de impulsuri morale, neregulate, imprevizibile și ambivalente, abia ulterior codificate etic și juridic. Morala nu decurge din Lege (ce încearcă să o monopolizeze), varietatea umană și istorică de coduri etice fiind dovada cea mai bună că morala nici nu se rezumă la Lege - aceasta mai degrabă verbalizând-o parțial, local și efemer…
c) Ambiguitatea coștiinței morale. Dacă moralitea este ambivalentă (exprimând ambele polarități) și nerațională (excedând linearitatea simplistă dar riguroasă a Legii), ea apare eului moral ca ambiguă, chiar aporetică. “Puține opțiuni…sunt neambiguu bune. Majoritatea opțiunilor morale se fac între impulsuri contradictorii și fiecare impuls moral, dacă se acționează în totalitate pe baza lui, are consecințe imorale (cel mai caracteristic, impulsul de a avea grijă de celălalt, când este dus la extrem, provoacă anihilarea autonomiei celuilalt, dominația și opresiunea). Arareori pot acțiunile morale să provoace satisfacție totală; responsabilitatea care ghidează persoana umană este întotdeauna cu un pas înaintea a ce s-a făcut și a ce poate fi făcut. În ciuda tuturor eforturilor în sens invers, nesiguranța e sortită să însoțească mereu condiția eului moral” .
d) Responsabilitatea morală nu poate fi asumată decât de eul moral, de individ. Instituțiile ce instrumentalizează dimensiunea morală a eului manifestă o neîncredere funciară în capacitatea acestuia de a fi “bun”. De unde și vocația totalitară (sau universală) a legii morale de a administra social impulsurile morale ale indivizilor. Prin confiscarea libertății morale individuale și uniformizarea coercitivă a acesteia, eul moral este deresponsabilizat, rolul său unic rezumându-se la a respecta convenția Legii heteronome în virtutea căreia s-a format Instituția ce o administrează și prin care se legitimează.
Deoarece conștiința umană nu poate fi morală decât în condiții de libertate (determinarea și coerciția dezolvându-i responsabilitatea), ea poartă stigmatul individualismului, fiind atributul persoanei, nu al Instituției. Instituția poate exprima o responsabilitate juridică, dar nicidată morală. “Controlul social al moralității este o operație coplexă și delicată care stârnește mai multă ambivalență decât reușește să elimine” consideră Bauman.
e) Din cele de mai sus reiese ontologia morală a eului, deschiderea sa către Celălalt precedând relația cu acesta. “… Trebuie presupus că răspunderea morală – a fi pentru Celălalt înainte de a putea fi cu Celălalt – este prima realitate a eului, un punct de plecare mai degrabă decât un produs al societății. Ea precede orice colaborare cu Celălalt prin cunoaștere, apreciere, suferință sau acțiune. De aceea nu are nici o <<bază>>, nici o cauză, nici un factor determinant. Din același motiv pentru care nu poate fi dorită sau dirijată în afara existenței sale specifice, nu poate oferi nici devezi convingătoare pentru necesitatea prezenței sale” .
Iată, așadar, care ar fi pe scurt dimensiunile constitutive ale conștiinței morale într-o etică postmodernă.
În opinia mea, întregul curent Po-Mo (efervescent, radical, debusolant și chiar multidirecțional) costituie un trend de recuperare a unor latențe umane inhibate istoric, intercultural și religios. Moralitatea intră în acest capitol.
Dacă în culturile tradiționale moralitatea (“revelată” de Zeu și administrată de reprezentanții săi pământeni) se rezumă la respectarea obiectivă (neimplicată) a unor cerințe etice, iar în civilizația modernă moralitatea este porunca unei convenții sociale, exprimată instituțional și verificată coercitiv, în stadiul postmodern, aceasta se emancipează definitiv, autonomia-i proprie (și firească, aș adăuga la unison cu Bauman) excluzând interferențele heteronome.
Conștiința morală postmodernă, aflată atât în criza incertitudinii, dar și în libertatea responsabilă ce o insoțește, se debranșează de metanarațiunile legitimatoare ale trecutului, pentru a fi, încă o dată, expresia firească a omului. Un om destinat comuniunii, întrucât moralitatea sa este un dat al firii, o responsabilitate copleșitoare pentru Celălalt.
Un teolog ortodox ar putea descoperi aici elementele acelei viziuni scriptural-patristice – estompate sub zgura scolasticismului trecut ori contemporan – conform căreia omul este chipul lui Dumnezeu și “păzitorul fratelui său”, aflat într-un perpetuu dialog agapic-existențial cu Celălalt, în dublă ipostază: de Arhetip Creator și “aproape” iconic al Acestuia…

Note de subsol

1. Zygmunt Bauman – Etica postmodernă, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000, p. 15.
2. Ibidem, p. 16.
3. Ibidem, p. 17.
4. Ibidem, p. 18.