Emoţia provocată de sfârşitul cuiva foarte reliefat care, dacă e vorba de o personalitate de anvergura lui Adrian Păunescu, a marcat o epocă (sau două), dar şi viaţa interioară (şi poate şi exterioară) a unei generaţii (pe care poetul însuşi a numit-o – deşi e posibil ca nu el să fi inventat sintagma - "generaţia în blugi") întunecă, de obicei, nu doar sufletul, dar şi mintea. Am asistat în cele trei zile scurse de la moartea poetului (care s-a stins, după cum se ştie, vineri, 5 noiembrie, la ora 7 :15) la reacţiile cele mai emoţionale (dar şi cele mai puţin conforme cu adevărul). Majoritatea celor care s-au exprimat – verbal, dar şi prin mute gesturi de pioşenie – au ajuns, dintr-odată, să uite, dintr-un impuls pe care l-au declarat creştinesc, tot ceea ce i-ar fi putut reproşa până joi importantului om şi poet, tot ceea ce i-ar fi putut face să se îndoiască de valabilitatea întregului său demers (şi a întregii sale existenţe). Astfel, posturile de televiziune (nu toate, pentru că cel Naţional a păstrat o prudentă rezervă, impusă, poate, de indicaţii "de sus") au supralicitat (şi din motive de "spectacol" adecvat micului ecran) valoarea şi importanţa Cenaclului Flacăra, limitând, astfel, importanţa lui Adrian Păunescu la această manifestare sui-generis. Pe de altă parte, pe forumuri, în subsolul unor articole, s-au putut descoperi reacţii intolerante (şi uneori neîndumnezeite), condamnări vehemente şi simpliste, nu o dată în termeni ireproductibili, cu trimiteri la Ceauşescu, Iliescu sau Băsescu – ceea ce înseamnă că patimile politice i-au făcut pe unii români să-şi piardă orice urmă de discernământ (dacă l-au avut vreodată). Figură cunoscută în rândul maselor, Adrian Păunescu n-a lăsat pe nimeni indiferent, astfel că, în legătură cu el, orice român crede că se poate pronunţa, aşa cum se poate pronunţa cu privire la echipele de fotbal "Steaua" sau "Dinamo", ori cu privire la Gigi Becali şi Mitică Dragomir, zis Corleone. Astfel, nu m-am putut mira să descopăr cum, în preziua morţii poetului, trei indivizi care fac o emisiune pe un post de televiziune dedicat exclusiv sportului (se şi numeşte sport.ro), îşi dădeau cu părerea, pe la orele 17 şi ceva, despre un poem encomiastic al lui Păunescu, luat de pe internet, acuzând cu toată vehemenţa şi hăhăind prosteşte. În loc de a se ocupa de jalnica situaţie a fotbalului românesc, mai jalnică decât orice encomion păunescian. Sau măcar de activitatea de cronicar sportiv a lui Păunescu. Pentru că există la noi, la români, un obicei care a luat amploare în ultimii ani, acela al datului cu părerea în orice domeniu, dar mai ales în acele domenii în care opiniomanul nu e deloc competent.
Nu încape îndoială că Adrian Păunescu a fost o personalitate controversată, cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Implicându-se în chip obstinat în problemele vremii în care a trăit (atât înainte, cât şi după 1989), dar făcând acest lucru nu doar în calitate de jurnalist, de cetăţean, de actor (pentru că şi asta a fost el în Cenaclul Flacăra), de om politic, dar şi ca poet – şi mai ales ca poet – , Adrian Păunescu a optat (riscant) ca poezia lui să facă parte dintr-un tot (pe care opinia publică l-a şi numit "fenomenul Păunescu"). Dar "fenomenul" acesta a devenit un obstacol în calea receptării poeziei. Mai exact, a acelei părţi a poeziei lui Adrian Păunescu care-şi merită cu adevărat acest nume. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât Păunescu însuşi a amestecat domeniile şi a semănat confuzie, mai ales în perioada postdecembristă, când multe dintre textele sale aşa-zis lirice au devenit simple texte jurnalstice versificate.
Astăzi Adrian Păunescu va fi înhumat în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, unde-şi binemerită locul. Va urma încă o perioadă de vacarm, dacă nu cumva tămbălăul politic va înăbuşi foarte repede ecourile sfârşitului său. Acest sfârşit încheie, abia acum, în chip definitiv, o epocă – epoca Ceauşescu –, pe care poetul a reprezentat-o în mintea multor oameni (Corneliu Vadim Tudor, socotit şi el un poet de curte, a fost, totuşi, un personaj de plan secund şi, în plus, nu este un mare scriitor). După ce se vor stinge ecourile, se va proceda la o reevaluare critică. Reevaluarea aceasta va trebui, poate, să înceapă cu realizarea unei prime antologii a creaţiei lui Adrian Păunescu făcută de către altcineva decât (aşa cum s-a întâmplat până la săvârşirea sa din viaţă), de către el însuşi. Este şi motivul pentru care inserez mai jos un text critic scris în urmă cu zece ani, privind acea cuprindere făcută de el însuşi a "operei omnia", intitulată "Cartea cărţilor de poezie". Mi se pare că ar fi un text obiectiv (atât cât poate să fie obiectiv un text despre Adrian Păunescu scris în timpul vieţii sale). Îmi amintesc că, tipărit în revista "Litere" (nr. 6/ septembrie 2000), o publicaţie în format "liliputan" aflată, atunci, la începutul existenţei sale, textul a fost citat in extenso într-un comentariu din "Adevărul literar şi artistic" de către criticul C. Stănescu, care susţinea, sub pseudonimul INTERIM, o cunoscută rubrică de revistă a presei. L-am reprodus în volumul meu din 2008, intitulat "De la clasici la contemporani", de unde-l preiau fără modificări.

***

De aproape un an de zile (din 1999, n.m., 7. 11. 2010), în toate întâlnirile publice la care ia parte ori pe care le provoacă, şi mai ales la acelea în care încearcă să resusciteze spectrul Cenaclului „Flacăra”, aşadar la Bucureşti sau la Iaşi, în locurile istorice din Ardeal sau la Ciorogârla, în săli de spectacole mai largi sau mai înghesuite, în aer liber sau pe micul ecran, Adrian Păunescu îşi aşază în faţă o carte enormă cu coperte negre, rivalizând prin dimensiuni cu „Biblia” şi cu „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu şi, probabil, fără egal, ca greutate, în poezia de pe întreg mapamondul: „Cartea cărţilor de poezie”, Buc., Editura Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, 1999. Am fost tentat, până să ţin în mâini cărţoiul cu pricina, să-l consider cea mai absurdă alcătuire de acest fel, devansând chiar „Dacia Fëniks” de Ion Gheorghe, pe care îmi închipuiam cândva că nici tipografii n-au parcurs-o, împărţindu-şi tovărăşeşte munca şi chinul. Gândind acum mai „la rece” şi socotind matematic, luând totodată în calcul felul de a fi al autorului, care nu concepe să-şi cuprindă „o¬pera omnia” în mai multe volume, ci vrea s-o prezinte ca pe un TOT, îmi dau seama că nu avea altă soluţie decât acest tom uriaş, de 1328 de pagini în format A4, în care cele peste 5000 de poezii tipărite cu caractere aşa de mici, încât lectura e dificilă, sunt aşezate pe două coloane. Aceasta cu atât mai mult cu cât, tipărite într-o formulă „normală”, numai trei dintre cele 22 de volume ale lui A. Păunescu („Într-adevăr”, 1988; „Sunt un om liber”, 1989 şi „Poezii cenzurate”, 1990) însumează aproape 2000 de pagini. Să nu-i cerem, aşadar, acestei cărţi (şi autorului ei, care şi-o tipăreşte în propria editură) să fie ceea ce nu şi-a propus. Să nu deplângem faptul că, în loc să ne prezinte, să zicem, două sute (sau chiar cinci sute, ceea ce tot ar fi fost ceva) de poezii din vasta sa producţie, el ne-a pus în faţă tot şantierul său de creaţie, lăsând prezumtivului cititor sarcina dificilă a extragerii elementului preţios. Până la urmă, operaţia selectării n-ar fi un capăt de ţară, doar că poetul acesta obstinat în a ne convinge mereu că el este cel care are dreptate n-o va putea face însuşi niciodată. Să lăsăm, în sfârşit, pe seama moraliştilor, psihologilor şi chiar a psihiatrilor tentativa de a vinde, în vremuri de grea penurie, cu 50 USD (în lei, la cursul zilei), un tom de poezie, cu atât mai mult cu cât autorul său ni se prezintă ca un poet al maselor, şi să ne ocupăm de cartea aceasta aşa cum este ea, imagine fidelă a „omului şi operei”, expresie a unei egolatrii macedonskiene de genialoid care şi-a pierdut de multă vreme busola. Dar care, dincolo de toate excesele, de erori, de insolenţă, făţărnicie, histrionism, de obstinaţia falsei argumentări, grandilocvenţă, retorism sforăitor, inegalitate, proză, moloz, mult moloz şi iar mult moloz, este totuşi poet.

NU SE VA PUTEA multă vreme (şi nici n-ar fi bine) să se despartă creaţia literară a lui Adrian Păunescu de imaginea omului. Este, aceasta, şi o sugestie a „rezumatului” vieţii şi activităţii sale, aşezat la începutul tomului de care e vorba, şi pus pe seama lui Andrei Păunescu, fiul poetului. Prin urmare, autorul celor 22 de volume de versuri, din ce în ce mai ample, este acelaşi cu al „Poeziilor – cântece” (1975-1999), strânse acum, pentru întâia oară, în volum, cu mentorul cenaclurilor „Flacăra” şi „Totuşi iubirea”, cu directorul unor publicaţii de succes, cu realizatorul emisiunilor TV „Antena vă aparţine”, „Antena «Cântării României»”, „Gala Antenelor”, „Schimbul de noapte”, cu adulatorul lui Ceauşescu şi cu senatorul PSM şi iarăşi cu poetul care–şi joacă melancoliile şi dezabuzarea, retorizând în stilu-i dintotdeauna, urcând poezia la stele şi scăpând-o adesea pe pământ, cu aceeaşi sinceritate probabil prefăcută, strategică, din „postfaţa” la volumul de astăzi: „Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele / şi simt că pot, în orice timp, să mor / m-am internat în versurile mele / ca-ntr-un spital de ultim ajutor. […] Mi-e greu la mine-n poezie, soră, / dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit, / şi pentru toată boala mea majoră, / injecţie să-mi faci, cu plumb topit. […] E un pustiu absurd la mine-n oase, / în două entităţi mă nasc din nou / şi mama-i geniul artelor frumoase / şi tata e fanaticul erou. // Mă doare trupul şi devin ruine, / cu mine însumi fără sens mă bat, / divorţul lor se mai petrece-n mine / şi unde-s, Doamne, eu cu-adevărat? // Că, dup-acest model al despărţirii, / tot ce am scris se dezagregă lent, / războaie mondiale poartă mirii / şi interjecţii trec pe continent. […] Şi, uite, mor şi eu la mine-n texte, / se-nalţă steagul doliului la porţi, / urât îmi este şi prea greu îmi este, / când aflu că şi doctorii sunt morţi. // Mă internez la mine-n poezie, / ca¬¬ ntr-un spital de bine şi noroc, / şi, vai, clădirea toată e pustie / şi nimenea de nimenea nu ştie / şi-mi vine să-mi dau foc şi să-i dau foc”. Iată versuri care ar putea justifica totul. Dar poate poezia să justifice totul? E o întrebare cu lung ecou în trecut. Şi, având în vedere un cunoscut adagiu eminescian, şi în viitor.

ADRIAN PĂUNESCU a fost el însuşi, cu toate contrastele, de la bun început. Născut în 1943, a intrat în literatură într-un moment (1965) când tocmai se ocupaseră principalele locuri de vedetă lirică: apăruseră Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Era un moment favorabil afirmării prin literatură, iar un om cu dezvoltat simţ al ascensiunii sociale (numită de unii arivism) nu putea să nu-l speculeze. Primăvara de la Bucureşti, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică. Resimţind uşorul decalaj faţă de cei care conduceau cursa, Adrian Păunescu bagă puternic cărbuni în propria locomotivă lirică, ameninţând cu explozia cazanelor. Altfel spus, pune la bătaie totul, de la statura impunătoare şi vocea puternică, însoţită de o retorică a gesturilor, până la predispoziţia pentru respiraţia lirică amplă, hugoliană sau whitmaniană. Astfel, poetul aruncă pe piaţa literară primul obuz de mare calibru: „Ultrasentimente” (1965). Este un tânăr de o mare precocitate (labişiană, aş zice), vădind la 20- 21 de ani o extraordinară siguranţă a tonului şi un incontestabil talent literar, în ciuda vacarmului aproape infernal de ecouri (Cârlova, Heliade, Alexandrescu, Bolliac, Mureşan, Eminescu, Esenin, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, gândiriştii, Arghezi, Beniuc, Labiş, Nichita Stănescu ş.a, ş.a., ş. a., ) – atât de numeroase, încât inventarierea lor nici n-ar avea sens dacă s-ar urmări şi altceva, în afara definirii orizontului tradiţional(ist) al acestei poezii care, subiacent, este totuşi de o certă modernitate.
În această primă etapă a creaţiei sale, a cărei încheiere va fi marcată prin antologarea primelor trei volume („Ultrasentimente”, 1965; „Mieii primi”, 1966 şi „Fântâna somnambulă”, 1968) sub titlul „Viaţă de excepţii” (Ed. Albatros, 1971), Adrian Păunescu rescrie, într-o retorică amplă, adesea bubuitoare, şi printr-o tehnică expresionistă a cosmicizării, teme asociate în mod obişnuit cu tonul discret. Într-o atmosferă aurorală, de luare în stăpânire a lumii, poetul răstoarnă sintagma blagiană, cerând universului nu un trup pe măsura sufletului, ci un suflet pe măsura trupului şi a exacerbatelor sale pulsaţii. Dexteritatea prozodică şi asociativă, fluenţa, ritmul susţinut, impresia de prospeţime a simţirii, nealterată nici azi, sunt, o dată cu atitudinea de tânăr zeu al poeziei, aflat în căutarea propriei statui, elementele de farmec şi de seducţie ale primului Adrian Păunescu: „Păstrează, trup al meu, necunoştinţa ta de cauză, / Dă drumul stărilor incandescente, / trăieşte cu eliberare şi cu patimă, / Aceste ultrasentimente! // Ce electrician nebun şi beat / a inversat în lume legăturile, / Astfel că moartea te-ajută la-nviat / Iar umbra îţi neconteneşte trăsăturile? // Nu trebuia să-mi lege tâmplele de iarbă, / Lutul de nervi, fântânile de nori, / Să-mi lase fruntea feţei mele oarbă / Dând ochii mei unei culori. // Prin sânge, prin destin, prin înălţime / Eu, hărţuit la simţuri de-un haos subteran, / Barbar înconjurat de lumi ce vor să se afirme, / Repet fărâmiţarea Imperiului Roman”.
Făcând din comparaţie figura tutelară a unui retorism bine susţinut, intensificând permanent viziunile prin acumulări succesive, dilatând enorm către absolut sau îngroşând pastele telurice ori senzuale şi transformând poezia într-un ospăţ pantagruelic, poetul ajunge uneori, trecând peste mode şi stiluri, unindu-l pe Heliade care a fost cu Nichita Stănescu cel care va fi, la un hermetism sui-generis, seducător nu prin ceea ce se bănuieşte (nicidecum prin ceea ce se află) în spatele cuvintelor, ci prin intensitatea şi farmecul spunerii, prin voluptatea desfăşurării retorice: „1 deschide lupi, 2 aşteaptă, / 3 odihneşte, 4 ia foc, / 5 e o lebădă, 6 o treaptă, / 7 e un unu mai cu noroc, / 8 se dă pe gheaţă, 9 e haos - / Şi vine 10, capăt de şir, / E şi fereastră, e şi adaos, / Lebădă, liră, linişti, delir. […] Şi mai departe, şi mai departe; / Treci prin celulele cifrelor viu, / Căci vii din zero şi vii din moarte, / Şi din terenul minus pustiu. / rupe din oase răul de somn, / Numără, numără tinere domn. […] Plus infinitul, plus infinitul, / Cum ne atrage sângele-n sus, / Plus infinitul, plus infinitul / Numai prin numere ni s-a tradus. […] Plus infinitul, plus infinitul, / Timp care cade din nou şi adânc / Din orologii de lut, prin vidul / La care numai genii ajung. […] Cu flori îmbracă-te în loc de somn, / Rămâi în vreme, nouă rămânere, / Numără, numără, tinere domn, / Plus infinitul rămas în numere, / Numai în numere, încă în numere, / Numără, numără, tinere domn!” Altfel, el este mereu gata pentru marele său război cu viaţa, cu universul, cu hazardul, cu absurditatea destinului, cu fatalitatea, cu moartea, cu dragostea, cu vina, gata de a transforma coincidenţa şi accidentul în asumare a naşterii: „Prietene, răcneşte că ai scăpat de moarte, / Nu te uita că sunt atâţia oameni vii, / Un joagăr taie soarele în fiecare zi, / Făcându-ni-l mai rece, mai departe. […] Mângâie calul călăririi repezi, / Sărută râul ce te-a suportat, / Şi bucură-te că ai tălpi pentru umblat / Şi că nu calci cu tâmplele pe lespezi”.
În această etapă, Adrian Păunescu scrie o poezie a tiparelor care sparge tiparele. Aflăm aici toate marile sale calităţi – intensitatea şi firescul spunerii şi simţirii, imagistica strălucitoare, asociaţiile surprinzătoare, pasta grea şi scrierea delicată, nonşalanţa lunecării prin stiluri, o benefică doză de „realism”, fie şi poetizant –, ca şi principalele defecte, care uneori sunt tot aceleaşi, plus tendinţa către alegorism şi parabolă, vastele spaţii de proză şi excesul retoric. Este o vârstă lirică a regăsirii conştiinţei de sine, căreia poetul îi închide cercul printr-un ciclu de psalmi şi prin presimţirea „singurătăţii finale”: „Tu, singur cu câinii, cu casa, cu caprele tale, / în miezul de noapte să intri în baie plângând, / cu toată puterea schimbată în scârbă, în jale, / să-ţi tai beregata, genunchii, arterele, lobii, pe rând”. Dacă aş fi maliţios, aş zice că ar trebui procedat în altă ordine, pentru a ajunge la capăt. Înţeleg însă că ordinea secţionării este dictată de un principiu retoric: accentul cuvintelor.

CU VOLUMUL „Istoria unei secunde” (1971), unghiul de vedere al poetului se schimbă radical. Noua viziune are la bază înlocuirea obiectului metafizic al revoltei cu un altul mai bine precizat (dar şi mai pedestru): realitatea – socială, economică, politică, naţională, planetară. Posesor al unei sensibilităţi hipertrofiate şi al unui orgoliu aşijderea, poetul îşi caută adversari pe măsură. Pentru atingerea acestui deziderat, el măreşte importanţa unor evenimente sau, şi mai des, inventează inamici şi probleme. Tot efectul stă în ton şi în apelul la un subconştient colectiv îndelung exersat de istorie sau metodic inoculat cu fantasme. Când şi conjunctura e favorabilă, succesul e garantat, fiind slujit din plin de retorica înaltă, bubuitor-răscolitoare şi de apetenţa poetului pentru cuvintele şi simbolurile mari: „… Lui Brâncoveanu i-aţi tăiat cu graba / şi capul şi copiii. Dar degeaba. // Că i-a rămas sub inimă să bată / talpa în ţară înrădăcinată. // Da, mai avem câte ceva prin ţară, / ceva Carpaţi şi-o apă tutelară / Şi râuri ce nu vor să curgă-afară”. Recitat, cu voce tunătoare, de către poetul însuşi, acest text a electrizat, la vremea lui, mulţimile.
Nu discut aici ţesătura ideologică a poemelor de după 1971 ale lui Adrian Păunescu. Multe dintre ele ies dintr-o încredere în cosmetizarea comunismului, în reţetele de îmbunătăţire a acestuia, vădind, aşadar, nişte carenţe care sunt ale întregii literaturi care a mizat, în ultimele decenii, pe asemenea teme. Se adaugă obstinaţia autorului de a aborda problemele mari, reale sau închipuite, ale epocii în care trăieşte, obsesiile hugoliene şi heliadeşti, mantia albă, aspiraţia de a deveni oracol şi de a vorbi de la egal la egal cu mai-marii lumii, dar şi tristeţea (fericită din punct de vedere poetic) de a nu fi decât un „câine de vânătoare”. E adesea multă proză rimată în asemenea versuri, e prea multă figuraţie retorică şi simbolică, este, de asemenea, prea multă ideologie lozincardă. Dar uneori poetul găseşte tonul, şi chiar dacă „Jurământ de credinţă” nu iese din conjunctura istorică din care a ieşit „Moldova la 1857” de V. Alecsandri, este una dintre cele mai vibrante declaraţii de dragoste faţă de ţară care s-au scris în limba română: „Acestei ţări de tainică sorginte / să-i daţi pământul trupului ce sânt / Când veţi avea nevoie de pământ, / Să-i daţi doi metri de pământ fierbinte. […] Las testament să fiu depus sub grâne, / Nu în mormânt ierarhic şi pompos, / Ci-n simplul lut al ţării, cât mai jos. / Acolo unde orice-aşezi rămâne. // Dar las şi grija mea deopotrivă / Că prea se află ţara la necaz, / Că prea plătim străvechi dobânzi, noi, azi, / Că prea plutesc valorile-n derivă. // Aştept să mor şi cânt peste furtună, / fanatic, monogam şi turbulent, / cuvintele acestui testament: / Creşti, patrie, iar mie, noapte bună!”.
Faţa aceasta, „angajată”, nu este însă singura a poeziei păunesciene din cele 11 volume (enorme, ca de obicei) publicate între 1971 şi 1989. Din păcate, este faţa cea mai cunoscută şi cea pe care poetul însuşi caută să o etaleze cât mai mult cu putinţă, ca expresie a unui soi de disidenţă personală pe care ar fi practicat-o în anii comunismului. Şi tematic, dar şi stilistic, poezia sa e mult mai variată. E drept că el rămâne acelaşi şi atunci când abordează sonetul, alcătuind, bunăoară, în „Pământul deocamdată”, nu sonete luate în parte, deşi fiecare are un titlu, ci un soi de amplu poem realizat, în loc de strofe, din sonete. Pe de altă parte poetul se crede, la un moment dat, bacovian. Critica literară însăşi cade în capcană, evidenţiind fibra sufletească bacoviană. În realitate, Adrian Păunescu îl retorizează pe Bacovia, şi nimic mai mult. Dar sunt, în abundenţa care le îngroapă, în mormanele de jurnalistică versificată, în molozurile versurilor fără har şi ale prozei rimate, adevărate bijuterii lirice şi produse despre care, dacă n-am şti că (in)geniul poetului este spontan, le-am crede opera unui orfevru. Cineva va veni, cândva, să le dezgroape.

DIN NEFERICIRE, Adrian Păunescu a intrat, după 1989, într-o totală derivă. Împreună cu pretinsele „Poezii cenzurate”, strânse în volum în 1990, producţia poetică postdecembristă ocupă aproape jumătate din masivul volum din 1999 (pag. 739-1259). Nu lipsesc nici de aici poemele acceptabile, unele strălucitoare, dar, în ansamblu, toată această abundentă producţie este rodul unor teze vechi, al unor nostalgii neîntemeiate de ordin politic şi al altora (poate întemeiate) de ordin personal. Adrian Păunescu a devenit un poet şi un personaj anacronic. El se înverşunează să creadă în perestroika şi deplânge starea grea din ţară de pe poziţiile naţional-comunismului. Antieuropenist prea înverşunat, el compromite, de fapt, posibila direcţie naţională. În plus, în plan poetic, face marea eroare pe care o comit şi unii prozatori, prelungind în noile condiţii o problematică şi un stil care şi-au avut cândva vremea şi justificarea lor, dar acum nu şi-o mai au. Nu în proza versificată pe care o practică Adrian Păunescu de zece ani trebuie atacate problemele României de azi. Abordându-le astfel, el nu face decât să se umple de ridicolul persistenţei într-o multitudine de erori. Între care şi cea literară.
Scurtând vorba, Cartea cărţilor de poezie este, în multe locuri, şi mai ales în cea de-a doua parte a ei, o (cum ar fi zis Maiorescu) infirmerie, un azil de versuri orfane, copii de suflet pe care poetul nu conteneşte să-i încălzească la pieptu-i generos. E un Babilon de semne, de voci, de sunete şi de culori, care mai terne, care mai strălucitoare, un enorm bâlci de sentimente contradictorii, de cuvinte adevărate sau false, înţelepte sau lipsite de spirit, vibrante sau lâncede, pedestre sau geniale, derutând prin acest amestec inform, dar cu o anumită măreţie atât în înălţare cât şi în cădere. Nu însă şi în eroare.
Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu şi cititor se afla un singur mare obstacol: „fenomenul Păunescu”. De curând a mai apărut unul: “Cartea cărţilor de poezie”.
_______________________________________________
„Litere”, nr. 6/ septembrie 2000; reprodus în volumul „De la clasici la contemporani”, 2008.