Domnul Ghecev aşteaptă ce e mai rău de la viaţă,
Cum ar fi adevărurile despre care nu se vorbeşte.
Mereu apare o circumstanţă care ofera
O altă scuză, nişte impulsuri ce mută cursorul.
Domnul Ghecev ştie că moartea niciodată
Nu latră, te izbeşte cu totul
Atunci frica îngheaţă
înainte să scoată un scîncet, înainte
Să înghită lumină.

Dintr-o cameră se aud rugăciuni, ca nişte versuri
Încrustate în aer, iar domnul Ghecev se gîndeşte la
Mîngîierile altor vremuri, la timpurile mai blînde,
Mai iertătoare. Prezentul nu îl mai vrea, nu îl primeşte.
Tot ce îl înconjoară: scaunul, noptiera, icoana, draperiile,
Păhăruţele de argint, tabla de şah, linguriţele ornamentate,
Tabloul, tavanul, fotoliul, duc la senzaţia
De antichitate, de parcă ar trăi într-o clădire de relicve,
O clădire abandonată.

Se uită cum oamenii trec unii pe lîngă alţii, fără simţiri,
Fără regrete. Fără NIMIC. Parcă s-ar uita dintr-o parte
La lucrurile mişcătoare, la întîmplările amorţite,
Cînd toate verbele acestea sînt nişte fulgi nenorociţi,
Supuşi, ca şi el, dispariţiei. De parcă viaţa e o dramă
Ţinută în fructieră, din care, zilnic, domnul Ghecev, muşcă
Înfometat, niciodată pe săturate. Ca şi cum ar privi oraşul
Prin geam şi nu ar vedea altceva decît un imens cimitir,
Unde vom ajunge cu toţii, îmbrăcaţi frumos, fiecare cu
Istoria lui. Cînd totul se transformă încet în aşteptare,
Fără simţiri, fără regrete, fără somn.

Domnul Ghecev aşteaptă ce e mai rău de la viaţă,
Cum ar fi adevărurile despre care nu se vorbeşte.
Mereu apare o circumstanţă care ofera
O altă scuză, nişte impulsuri ce mută cursorul.
Domnul Ghecev ştie că moartea niciodată
Nu latră, te izbeşte cu totul
Atunci frica îngheaţă
înainte să scoată un scîncet, înainte
Să înghită lumină.