ploua și atunci și lumea era un trandafir
în lumina reflectorului sau a becului de iluminat public
mă gândesc dacă nu cumva mai e ceva întotdeauna
după frunzele căzute peste mașinile din parcare
dacă nu cumva mai sunt fantome de aripi
au fost odată șapte aripi și lumea era un heruvim
stau seara de multe ori nu beau cafea nu mi-e somn
din când în când se mișcă umbrele și-atunci
tresar mă duc la fereastră și privesc
e plăcut noaptea la lumina felinarului
să privești cum se-ndepărtează umbrele frunzele
dinspre aziierimâine bate un vânt ciudat
nici nu mai seamănă cu nimic
răsăritul acela când verde când trist când întunecat
și mereu departe
e ciudat să te sperii de umbre e doar o candelă
lasă loc rugăciunii pentru răbdare
au fost cândva două mâini împreunate
e liniște și-mi aud respirația
ploua și atunci și lumea era
astăzi plouă din nou
nu-i nimic
Comentarii
tincuta -
Găsesc dispersată în toată poezia o tristețe matură, pe care o accepți cu resemnare. "au fost cândva două mâini împreunate", sună a început de poveste de dragoste. "astăzi plouă din nou nu-i nimic" Finalul accentuează starea de nostalgie caldă, care "lasă loc rugăciunii pentru răbdare" Chiar dacă plouă, e plăcută plimbarea prin poeziile tale! tincuta
cami -
Tincuța, nu cred că m-am gândit că reiese atâta tristețe din poezia mea. Însă e interesant ce văd alții în textele noastre. Te mai aștept, Cami