Orașul străin era violet și dușman;
cu umbra zgâriam zidurile,
de oamenii fugeau
izbindu-se
            unii de alții.
Afară! - strigau -
            afară!
treceam prin cartierul nebunilor
și am ieșit în câmpia cu pietre
                      de Golgotă
și lemnul crucii strălucea în soare
lustruit de palmele răstigniților.
Cresc pietre în câmpia aceea
                       - mi-au spus -
unde iarba
e apa dorită de ridul însetării.

Doi arbori uscați ghiceam;
ademeneau mersul
cu minciuna odihnei,
și pașii-i trăgeau mai aproape
până când vedeai:
            doi uriași
cu bărbia în piept se priveau,
cu genunchii îndoiți în spaima galbenă a pământului,
cu degetele înfipte prelung
în aerul de deasupra.

Se îndreptau
            și mâinile le ajungeau în ochiul
                      soarelui
și le-au ars
și le-au căzut, cenușă, pe umeri.
Treptele erau arse
și umerii uriașilor acoperiți cu cenușă
            de aer fierbinte.

În locul aripilor îmi creșteau lopeți
ce mă îngropau
          în pământul uitării.
Cobor
tras de chipuri ce mângâie carnea
            și gheare oarbe ce mușcă
din sânge.

Pe treapta cea mai de jos
era un vierme
care vorbea despre cer.