Înainte de moartea tatei mi-am cumpărat un ghiveci
cu o plantă micuţă, un vlăstar fragil cu frunze verzi
punctate galben. Tata a venit la mine în vizită cu o
felie mare de pepene roşu cu dungi verde închis
ca fierăstrăul pe coajă. A pus-o în frigider şi m-a privit
îndelung cu ochii goi. Mă ierţi? A întrebat. Nu am
înţeles ce vroia, trecusem prin momente grele alături.
Şi am răspuns da din toată inima. Privirea lui s-a înfipt
atunci ca un cuţit printre amintirile mele ca moluştele.
A murit câteva zile mai târziu, după ce mi-a dat telefon
şoptindu-mi cu greu că trebuie să mă mut în altă casă.

După un timp l-am ascultat, luând cu mine din acel loc
planta mea fără floare, care se înălţase puţin. Am aşezat-o
pe birou lăsând-o să crească, frunză după frunză din
tulpina subţire ca o scară pe care urci cu multă greutate.
Sunt opt ani de atunci şi ea este singurul meu copil,
prieten, soţ. A crescut foarte încet şi neîntrerupt, i-am
schimbat pământul de câteva ori. A rămas în rădăcini,
micuţa mea comoară verde tărcat. Acum doi ani am
devenit o bunică mândră pentru trei noi lăstari, răsăriţi
la picioarele ei. A trebuit să o leg de un băţ de sprijin,
să crească dreaptă în lumină. Când o privesc încă mai
văd privirea tatei, adâncită în ochii mei cu durere.