sunt singurul din oraș care visează
până la capăt încât nu mai rămâne altora nimic
sunt visătorul de serviciu
care nu a coborât nici măcar o zi din turn
nimic nu s-a închis în ochiul nopții
fără să-mi fi simțit respirația de sânge
visul lui alexandru dincolo de nordul gordian
până în hiperboreea
prin mine s-a curs aurul lui paracelsus
ca un animal viu ascuns în materie
ultime versuri ale lumii gustate doar de viermii de adânc
mai norocoși decât oamenii
visările vechi ale morților mei
care locuiesc în umbra inimii
pe un tărâm unde ajung uneori din întâmplare
alteori subțiat prin pâine și vin
sunt singurul din oraș care visează
că se pot vindeca bolnavii de cancer cu poezie
și doar poeții nu se vindecă niciodată
în unele seri când e aproape liniște
mi se pare că aud cum cineva tresare în vis