Bătrânul Petre Klontz turba de furie. Se plimba ca un lup prins în cușcă negăsindu-și locul, scuipa printre dinți și înjura încontinuu:
– Paștele mamii lui de mămăligar zdrențăros!... O să plătească el pentru asta!... Cu vârf și îndesat... cu viața o să plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătescă pentru tot ce mi-au făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?... Le arăt eu lor!...
– Ce-i cu tine bărbate?... De ce nu intri în casă?... Nu e frumos să lași musafirii în casă și tu să ieși afară, îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i boul de fiu-tău, sunt musafirii lui!
– Apoi măi bărbate tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
Abia ce m-am trezit brusc din somn. Soţia încă dorme. Mă dau jos din pat cu mişcări nervoase. Mă înfig în papuci. Pereţii din baie sunt încă umezi. Am uitat uşa închisă peste noapte şi nu s-au uscat după duşul de-aseară. Deschid robinetul. Dau cu apă rece pe faţă. Mă privesc în oglinda încă uşor aburită. Sunt eu...
„Care ‚eu’?”
„Cum care eu?... Eu!”
„Nu mai fă pe interesantul, spune CARE ‚eu’?”
„Adică?”
„Fii precis, spune cum te cheamă!”
Îmi vine să râd. Dau să-mi pronunţ numele, oricât de ciudat ar fi să-ţi pronunţi numele în faţa oglinzii, dar... eşuez. Mai încerc o dată. Limba tinde să ia forma unor vocale, unor consoane, dar cade neputincioasă. Gol. Sec. Rămân cu ochii fixaţi pe imaginea mea din oglindă şi cu gura uşor căscată de uimire.
„Vezi c-ai uitat?”
întîi a venit o maşină roşie cu o girafă la volan. fredonînd i live my life for you girafa a clipit cam obraznic pentru gustul meu - ce mai faci Mişule? nu i-am răspuns. cum să răspunzi unei girafe care îşi scoate capul prin plafonul maşinii are picioarele din spate înfipte în carburator şi dă din coadă prin ţeava de eşapament? oricum creierii îmi zumzăiau ca o piatră de polizor! fii atent Mişule mi-am zis, piatra asta se sparge nu e bine fixată pe ax, auzi cum bate. şi chiar s-a spart. atunci au venit escadrilele de licurici, parcă erau Stukas-uri în picaj.
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
În dimineaţa aceea geroasă, sticloasă, de cincisprezece decembrie, ai ieşit din apartament cu gândurile bine împachetate, bine aranjate în sertarele minţii. Ai încuiat cu atenţie uşa, sus şi jos, ai verificat-o, protocolar, de două ori, să te asiguri că e bine închisă, după care ai sigilat cheia, ca-ntr-un seif, în buzunarul interior, la câteva obiecte vestimentare distanţă de inimă. Scările, flancate de pereţi prost văruiţi, tatuaţi cu înjurături desenate tremurat cu fumul de la o lumânare (probabil din noaptea de Înviere), te-au primit încheindu-ţi tacticos nasturii de la palton şi trăgându-ţi adânc fesul peste urechi.
Comentarii aleatorii