Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...

Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.