peisaj zero

imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

în muzeul holocaustului din biserica evanghelică
temporar cu intrare liberă de vacanţă
o fetiţă urcă la etaj printre orgile nefolosite
citeşte timpul ca pe un cod de bare al istoriei
între numele şi anii scoşi la lumină

(doar vântul mătură terasa celui mai înalt spital din oraş
la sfârşit de săptămână
nimeni nu mai păzeşte masa cofetăriei cu steguleţele altor ţări
din cupele de îngheţată ce se vor topi în absenţa copiilor)

fetiţa care nu a mai râs demult
aleargă pe culoarul dintre băncile bisericii
printre cifrele negre ale versetelor biblice
de parcă ar fi deschis întâmplător fereastra unui tren
ştanţată e pericoloso sporgersi

ieri s-a pierdut o corabie de hârtie cu două steaguri
(unul pentru lună celălalt pentru soare)
prinse în beţe de chibrituri

Comentarii

?

"cupele de îngheţată ce se vor topi"; adica cum? cupele se topesc si inghetata ramane?
"citeşte timpul ca pe un cod de bare al istoriei" pretentios spus; efect neplacut
"fetiţa care nu a mai râs demult
aleargă pe culoarul dintre băncile bisericii
printre cifrele negre ale versetelor biblice
de parcă ar fi deschis întâmplător fereastra unui tren
ştanţată e pericoloso sporgersi

ieri s-a pierdut o corabie de hârtie cu două steaguri
(unul pentru lună celălalt pentru soare)
prinse în beţe de chibrituri" asta, da

aşa este, e un fel de

aşa este, e un fel de dezacord acolo fiindcă îngheţata se topeşte. Propriu-zis această poezie e un fel de colaj din amintiri care depind de trei situaţii diferite - trenul, biserica cu muzeu şi spitalul cu îngheţata la cofetărie. Am încercat să găsesc un fir comun şi de aceea e puţin sincopată. Cât despre codul de bare, aşa a curs firesc pentru mine, dar ştiţi şi dvs. cum e - ceea ce firesc pentru un suflet al unui individ pare preţios sau lipsit de naturaleţe pentru cititori. Recunosc , e loc de mai bine, vă salut domnule Gorun.