8 iunie 1958, Bacău

Am fost astăzi, din nou, la Serviciul de radiologie. Ceva la plămâni. Am suferit o congestie pulmonară, dar acum sunt mai bine. Wili s-a arătat îngrijorată. M-am supărat puțin pe ea pentru că le cere în ascuns, puținilor prieteni pe care îi mai am, să mă sfătuiască a lucra mai puțin. Avem însă nevoie de bani.
Am luat legătura cu tov. Ștefan Georgescu în vederea realizării unei lucrări pentru fabrica de hârtie ” Steaua Roșie”. Tema ar fi legată de dezvoltarea industriei din acest sector de activitate.
Ieri, poate și în așteptarea rezultatului de la Spital, am avut o stare de melancolie.
Mi-am amintit cu Wili de perioada de început. Au trecut mulți, mulți ani de atunci. Prin ’26, dacă nu mă înșală memoria, am avut prima personală în Bacău. S-a aranjat atunci prin d-l Tăbăcaru de la Ateneul cultural. Sărmanul domn Tăbăcaru ! S-a dus și el ! Uite că s-a făcut un an și de la moartea poetului Bacovia...
M-au furat iar gândurile...N-aș vrea să mă vadă micuța Wili așa. Se întristează și mă doare sufletul când o văd că suferă din cauza mea. Dar ieri mi-a făcut bine să-mi amintesc. Prima mea personală a fost prin decembrie. Uite, se fac acuși...treizeci și...trei, nu, treizecișidoi de ani! Doamne, când a trecut atâta timp?! Am rămas surprins, atunci, de succesul pe care l-am avut, pentru că tot ceea ce lucrasem se făcuse prin primăvară și vară, mai mult pentru sufletul meu. Și pentru Wili. Apoi d-l director Tăbăcaru a fost deosebit de gentil și m-a invitat să expun...N-aveam încă treizeci de ani...
Iată-mă întors în târgul meu, de unde și-au luat zborurile primele mele visuri în lumea artei. Tot pe strada Panait Moșoiu. Ne-am mutat aici în toamna lui 1929. Pentru mine casa aceasta a fost un mic colț de paradis. Am avut, în sfârșit, locul meu, spațiul unde eu și draga mea Wili am putut să locuim, unde am putut să lucrez în liniște. Câtă satisfacție am avut în dimineața de vară în care am putut să-mi pregătesc pânzele pe tereasă ! Socrul meu, Gheorghe Paloșanu, a făcut cel mai bun lucru când s-a gândit la terasa aceasta. O apreciez mai mult decât orice. Era o zi de târg. Și cum peste drum de noi se află Oborul, sub ochii mei se desfășura o priveliște pentru care m-ar fi invidiat mulți. Imaginati-vă: o lumină blândă, mulțimea care venea dinspre Podul de fier, o multitudine de culori care aproape că m-a înnebunit. Am inspirat profund aerul acela specific de târg moldav. Viermuiala glasurilor îmi răsună și acum în minte. Peste toate culoarea, culoarea mă îmbată ca în dimineața aceea îndepărtată din vara altei vieți. Ori de cîte ori revăd pânza pe care am pictat-o în acele zile, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Peste drum erau și câteva dughene, o spițerie, o cârciumă...
Aproape auzeam cum se ciocnesc paharele în timpul adălmașului...
Pânzei i-am pus numele ”Zi de târg”. Și mâine am de lucru la ”Steaua Roșie”...
Mă molipsește această energie, acest spirit nou al vremurilor. Îmi doresc să lucrez ca altădată, simt că nu mi-am spus încă ultimul cuvânt. Obosesc foarte ușor. Nu mai simt frenezia de acum câțiva ani. Această lucrare trebuie terminată cât mai repede.

25 septembrie 1958

Mă tot bat la cap de la Comitetul Raional să le trimit lucrările comandate. Lucrez greu, fără chef. Și cât nu m-am bucurat atunci când, după o lungă perioadă în care am fost interzis, am avut în sfârșit posibilitatea să lucrez, să expun, pentru a ne putea întreține. Nu mai departe de anul trecut am reușit în sfârșit să scap de obsesia amenințării că ne vor trimite pe cineva în casă pe motiv că... deținem spațiu excedentar ! Cât a mai suferit biata Wili...Nici eu nu îmi puteam imagina cum aș fi convețuit, cum aș fi reușit să mă adun în timp ce ar fi trebuit să împart același acoperiș cu niște străini. Din ceea ce a auzit Wili povestindu-se, au fost situații în care oamenii au fost obligați să plece din locuință. Sau în cel mai bun caz să locuiască într-o anexă. În timp ce în casa lor s-au mutat niște străini care le foloseau până și tacâmurile ! În fine, bine că a dat bunul Dumnezeu să ajungă adresa salvatoare la Gospodăria Comunală ! Bine că mi s-a adeverit calitatea de membru cu drepturi depline a Uniunii Artiștilor Plastici din RPR ! De altfel, oricine poate constata că noi nu dispunem de nici un fel de suprafață locativă suplimentară, dar în mintea unora dintre cei care și-ar dori să nu mă mai vadă niciodată lucrând, locuim într-un fel de palat. În cămăruțele noastre abia este loc să te miști. Pentru noi este, însă, suficient.
Alții au pățit-o și mai rău. Mi se strânge inima când mă gândesc la ministrul Cancicov . La cât bine a făcut el și doamna ministru Bacăului și cum i-au mai răsplătit ! Pe dumnealui l-au arestat și a fost trimis la închisoare. Se aude că ar fi murit pentru că era și bolnav. Doamna a fost alungată din casă, apoi a locuit și ea pe unde a fost primită, pe ici-colo. În casa lor de lângă parcul făcut de Cancicov, s-ar fi instalat sediul Securității. Dar despre astfel de lucruri nu prea vorbește nimeni. În orice caz, nu pe față.
Eu mă țin departe de toate acestea, așa cum m-am ținut mereu. Nici în perioada tinereții nu m-a interesat politica. Îmi amintesc într-un rând când m-am întâlnit cu dl. ministru Nichifor Crainic care se ocupa cu propaganda. Plăcându-i câteva dintre lucrările mele, umbla să mă coopteze în mișcarea domniei sale, dar l-am refuzat spunându-i că îmi lipsește orice spirit politic. M-a îndemnat să mă mai gândesc. Când m-a vizitat din nou, mi-a vorbit despre misiunea neamului, despre rolul ortodoxiei. Abia am scăpat de el, amânând să mă angajez într-o acțiune pentru care nu aveam nici un fel de înclinațiune.
În urmă cu câțiva ani, în perioada despre care eu și Wili nici măcar nu vrem să mai aducem vorba, eram bucuroși să ne fi găsit orice de lucru. Mulți se vor fi bucurat, au scris și la gazeta locală că am fost un dușman al poporului. A fost o perioadă groaznică. În afara faptului că nu aveam venituri, ne-am și îmbolnăvit amândoi. Am fost nevoiți, pentru a face rost de bani de spitalizare și medicamente, să ne despărțim de anumite lucrări la care am ținut foarte mult. Nu le scoteam din casă decât atunci când efectiv nu mai aveam altă soluție. Poate că eu aș fi renunțat cu mai mare ușurință, dar iubita mea soție a fost de fiecare dată greu de convins că trebuie să facem acest sacrificiu. Unii dintre cunoscuți au întrebat-o pe Wili: ” Bine, dragă, dar voi trebuie să aveți ceva bani din perioada în care ați fost în grațiile Curții Regale. Dacă îi țineți ascunși vă paște devalorizarea”. Habar nu au că noi nu avem nici un fel de economii. E greu să convingi pe cineva că simplul contact cu niște oameni sus-puși nu te face în mod automat și bogat. Poate doar dacă aș fi avut stofă de politician sau negustor. Ori mie îmi lipsesc ambele. Câți știu, în afară de micuța mea Wili, că au fost situații când mi-a fost rău, dar nu am vrut să mă duc la doctor pe datorie ?

5 octombrie 1958

Astăzi e duminică. În sfârșit, sunt mai liniștit. Tușesc, mă apucă uneori o convulsie care durează un minut-două, dar din ce în ce mai rar. Aș fi vrut să mă duc la Sfânta Liturghie în Biserica ”Sfinții Voievozi” pe care am pictat-o în cartierul CFR. E prea departe și nici Wili nu se simte bine. Am să caut să văd dacă mai am fotografia de la terminarea lucrărilor, aceea cu d-l și d-na ministru Cancicov, cu prefectul. Parcă era și dramaturgul Ion Luca . Chiar, oare ce o mai fi făcând d-l Luca ? Nu l-am mai văzut de prin ‘53 sau ’54. Am auzit că predă limba rusă la un liceu din Vatra Dornei. Dumnealui și rusa ! Ar fi interesant să vorbim despre ceea ce ni se întâmplă. Eu îi pictez pe Stalin și Dej, iar el predă rusa undeva în creierii munților !
Mă gândesc să mai aplez la un împrumut prin Fondul Plastic din Iași. Am însă experiența din urmă cu trei ani când mi s-a aprobat. A fost vorba de 4500 de lei pe care urma să-i primim în trei rate. Mă chinuia pe atunci o spondiloză lombară groaznică, mi se recomandase să nu mai stau în frig și umezeală. Începusem, la sfatul dr. Shapira, un fel de gimnastică, cred că eram destul de caraghios pentru că am surprins-o pe Wili cum zâmbea cu afecțiune...Cât a trebuit să mă chinui pentru a respecta termenele împrumutului... În caz contrar mi s-ar fi suspendat încasarea ratelor. Am lucrat atunci, cu durere fizică și sufletească intense, la un tablou care înfățișa lupta minerilor. Mă apucă frisoanele numai la gândul că aș ajunge din nou în situația de acum doi-trei ani !
Cel mai mult mi-ar plăcea să mai pictez o biserică. Prin mine curge sângele unui înaintaș, a lui nenea Zaharia care picta biserici în urmă cu aproape un veac. Pictura monumentală , o mare satisfacție. Tentația aceasta de a recrea m-a fascinat după experiența din ’33-’34. Dalmația, Italia. În ”Cina de taină” pictată în biserica ” Sfinții Voievozi” am fost tentat să mă adaug în chipul unuia dintre apostoli. Am renunțat. Am tot amânat până timpul nu mi-a mai permis să intru în detalii. Păcat. Ar fi fost semnul că sunt profund mișcat de această scenă esențială a creștinismului. Rețin că la sfințire a fost prezent și patriarhul Nicodim. Ecouri favorabile în rândul criticii. Biserica din Bacău mi-a purtat noroc. La puțin timp am primit lucrarea pentru Catedrala din Chișinău.