Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
- Maria?
- Da mămico!
- Incalță-te și fugi să iei o pâine și o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest……
- Da mămico!
- Și ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…..
- Nu, nu…..vin imediat…..
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…….
Închise ușa în urma fetei. Copii erau cuminți dar și ea era singură. Nu putea să țină loc și de tată și de mamă, așa că prefera să-i țină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine știe ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine și mărar.
- Pot să te rog și eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei și mie niște cartofi și pâine? Poți?
- Da tanti.
Motto
Se dedică domnului poet, prozator și critic literar Tudor Cristea
Cu modestie, Radu Părpuță
Ion Creangă avea un cucoșel pe care îl chema Fasolă. Tare mult mai ținea povestitorul la el! Îl păzea ca pe ochii din cap să nu-l mănânce mâțele, că erau vreo cincisprezece și nu prea avea ce să le dea de mâncare. Acest cucoșel i-a slujit povestitorului drept prototip literar al cucoșului năzdrăvan din povestea Punguța cu doi bani.
Comentarii aleatorii