Bătrânul Petre Klontz turba de furie. Se plimba ca un lup prins în cușcă negăsindu-și locul, scuipa printre dinți și înjura încontinuu:
– Paștele mamii lui de mămăligar zdrențăros!... O să plătească el pentru asta!... Cu vârf și îndesat... cu viața o să plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătescă pentru tot ce mi-au făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?... Le arăt eu lor!...
– Ce-i cu tine bărbate?... De ce nu intri în casă?... Nu e frumos să lași musafirii în casă și tu să ieși afară, îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i boul de fiu-tău, sunt musafirii lui!
– Apoi măi bărbate tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva orașul “puternic industrializat” de siliștenii aflați la câțiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puținilor navetiști morocănoși, degeaba, nimeni nu știa cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigului tot mai pătrunzător. Becurile roșiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte și zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subțiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de așteptare, ațipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noțiunile de timp și spațiu cert își pierdeau consistența.
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
Încă nu venise vremea să deranjeze apatia acelui stejar bătrân şi singuratic, pentru a-i sacrifica vâscul. Fructele lui străluceau atrăgător. Era pată de culoare în mohoreala clisoasă. Toate acele drumuri repetate, cu aceleaşi gânduri, având doar un reper vizual, i-au rămas în memorie ca o singură călătorie în momentul în care s-a apropiat zdrobind covorul de ghinde, şi-a sprijinit bastonul de arborele secular, mângâind asprimea scoarţei şi imaginându-şi puncte de sprijin pentru escaladare.
Toată lumea din Fedorivna îl ştia pe unchiul Fedea ca pe un creştin, ce nici în ruptul capului nu ar fi lipsit duminica de la biserică. Aşa şi era!
De la biserică, unchiul Fedea nu prea lipsea, dar nici nu prea îi erau cunoscute canoanele şi ritualurile bisericeşti, pentru că în timpul sfintelor slujbe el medita la caprele sale, la iarmarocul din Sighet, la cârciuma lui Şchiopu... ba câteodată îl împingea necuratul şi medita şi la... dar să lăsăm asta. Să nu-l dăm de gol, că de află cumva mătuşa Măria, va fi vai de zilele lui.
Comentarii aleatorii