Motto
Se dedică domnului poet, prozator și critic literar Tudor Cristea
Cu modestie, Radu Părpuță

Ion Creangă avea un cucoșel pe care îl chema Fasolă. Tare mult mai ținea povestitorul la el! Îl păzea ca pe ochii din cap să nu-l mănânce mâțele, că erau vreo cincisprezece și nu prea avea ce să le dea de mâncare. Acest cucoșel i-a slujit povestitorului drept prototip literar al cucoșului năzdrăvan din povestea Punguța cu doi bani.
Ș-odată, în Săptămâna Patimilor, unde nu-i vine povestitorului o poftă ca aceea să mănânce un borș, dar nu de ștevie și urzici, ci taman borș de cucoș. Adăuza era Vinerea Mare! O cheamă povestitorul pe Tinca Vartic, țiitoarea, și-i zice să taie cucoșelul , că vrea să mănânce un borș cu mămăligă pripită. “Da’-i post, măi, păgânule!”face de colo Tinca. “Taci, fa, n-auzi, fa, că știu eu ce fac. Tu n-ai crieri, nici te doare capul.”
Dar Tinca tot boscorodește și boscorodește, c-avea limba harnică, până ce Humuleșteanului îi sare muștarul: “Tincă, fa, când ț-oi arde una între felinare, ai să faci ca trenu’ la Socola.”
Tinca îi știa de frică, așa că sare ca o fată mare, își pune poalele-n brâu și-și suflecă mânecile, ațâță focul și pune un ceaun cu apă pe foc, îl pune pe povestitor să taie cucoșul, că asta nu-i treabă de muiere, apoi Tinca bagă cucoșul în apa clocotită din ceaun și-l întoarce pe toate părțile cu cleștele, ca să se slăjească penele. După asta jumulește penele de pe cucoș, îl cinătuiește, adică îl desface și-l eviscerează, cum se zice pe domnește, curăță rânza, aruncă mațele la mâțe, îl hăcuiește, adică îl taie în bucăți, îl mărunțește și spală frumos bucățile de carne, punând la o parte maiul, fără fierea desprinsă cu grijă, pipota și scurmușele pentru vreun nepoțel. Pe urmă pune carnea la fiert și se apucă să adauge toate cele de trebuință, după rânduiala lor: trei-patru cartofi tăiați felii sau feliați, cum se zice la oraș, niște tocmagi de casă, că tăiței nu avea, două-trei fire de ceapă, lobodă multă, olecuțică de mărar, pitrinjăl, hațmațuchi, o mână de urzici culese de sub gard, neuitând, la sfârșit, să pună ș-oleacă de cimbru din ocniță, fără de care degeaba mai faci borș. Trage o fugă până la vecină să aducă niște borș pentru acrit, că ea nu umpluse borș din cauză că n-avea huște ca lumea. La întoarcere, păstrând în minte ce discutase cu vecina despre distrabalata ceea de copchilă a popii Tudorache, trece și prin fundul grădinii să rupă ceva leuștean. Acasă cată și doi-trei chiperi din cei roși-roși, cum îi nasul preasfințitului Calinic după aghezmuire.
Ferit-a Sfântul să fierbi borșul la foc mare! Tinca are grijă să păstreze focul potolit, căci cucoșul Fasolă era tânăr și s-ar duce toată dulceața cărnii la foc repezit, cum se pierd plăcerile patului când ești prea arzoi. Nu mai vorbim că, astfel, pitrinjălul, urzicile sau loboda, prin coloarea lor, atrag ochiul spre îndestularea stomahului, care râde deodată cu ochiul. Una-i să vezi o zamă tulbure ca apa Bahluiului și alta-i să vezi firișoarele bine tocate de lobodă verde și roșă.
După asta, până ce borșul mai dă o dată în clocot, face repejor o mămăligă nici prea moale, nici prea vârtoasă, numai bună-bunuță. Asta într-o mică de ceas. La sfârșit gustă borșul, mai drege cu sare, cu-n fum de chiper negru și…gata-i masa. Borșul era dumnezeiesc, iar mămăliga mergea unsă până în fundul gurii, înmuind împărătușul de acolo. Nici toate cutiile, borcanele colorate, mezelicurile și alte spurcăciuni de la dugheana lui jupân Șmil nu fac cât un asemenea borș primit fără opinteli de stomah, încât este de folos bărbatului la muncă și la plăceri și aduce laudă și bucurie femeii lui. Asta-i treaba cu borșul și meremeturile lui.
Așa că pune-ți burta la cale , bade Ioane! Plescăie de plăcere Humuleșteanul și zice: “Pfii,bun borș mai face Tinca me! Numa’ că ț-am zis, fa, Tincă, fa, mie să-mi pui târtița, nu aripă, că n-am de gând să zbor ca îngerii din ceriuri! Mie-mi place târtița grasă la femeia frumoasă, he-he-he!
Tinca tocmai îi schimba aripa cu târtița în strachină, când, iaca, vine părintele Enăchescu, coleg de întocmit manuale școlare cu Creangă. Se holbează Enăchescu și-și pune mâinile în cap: “Da’ ce faci, diacone? Ai nebunit de cap? Te înfrupți în Săptămâna Patimilor Domnului?” “Eu mănânc Fasolă”, zice Povestitorul, continuând să înfulece și râzând pe sub musteți. “Cum fasole, când eu văd carne?” “Ba-i Fasolă”, râde iar Humuleșteanul și îl lămurește până la urmă pe Enăchescu în privința “fasolei”.
Numai că popa Enăchescu era cam cânos la inimă. A râs mânzește și pe urmă l-a pârât pe diacon la protopop. Din această cauză scriitorul a fost dat afară din diaconie. Să mă trasnească Dumnezeu dacă mint! Acesta-i adevărul adevărat, iar împușcatul ciorilor la Golia, mersul la teatru și toate celelalte sunt niște scorneli ale unor ipochimeni, pârâți critici literari, ca să se afle în treabă. Dacă te-ai potrivi lor…