Vântul turbat e o cauză nobilă de discuție. Un vânt turbat stătea
într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt
colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici
și mărgelele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu
fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și
siguranța de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria
largă, afumată unde soldații pe cai sărutau din buze, nevestele altora.
Era cald și niciunsteag nu flutura în bernă.
Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de
era o căldură de mai. câinii îşi cărau blana cu burta lipită de stern.
recam încerca să-şi amintească un fragment din nietzsche. nu avea nimic altceva decât aparatul foto în mâna stângă. drumul parcă nu se mai termina. uneori se aşeza la trunchiul unui copac, să mai inspire umbră. ajunsă acasă, a făcut un duş rece.
peste câteva zile nimic nu mai părea la fel de real ca mai înainte. totul părea un scenariu bine regizat. păsările care cântau dimineaţa păreau false, cerul - fals, oamenii - nişte prefăcuţi.
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi și se înfășoară în pătură până la cap...mai pune și o pernă peste urechea stângă. Poate așa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiționat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală și liniște de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze realitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezește o picătură de transpirație care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele și sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dadea un ton roșiatic-plăcut camerei.
Comentarii aleatorii