Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
Aspazia era, de departe, ceea ce se putea chema - la Dorna Cuci - o femeie țeapănă. De fapt, aici muierile, mai toate soții de mineri, gateriști ori țapinari, dacă nu erai de-al locului n-aveai cum să nu remarci că erau cumva în afara a ce te-ai fi așteptat. Bineînțeles, ne gândim și la sensul bun al lucrurilor. Aprige, cum le stă bine muntencelor, mașcate și cu mult roșu (natural) în obraz își vedeau de gospodărie și de plozi. Casele mari, etajate, din lemn sau din cărămidă, nu erau deloc o raritate. În grajdurile animalelor, durate întotdeauna ceva mai departe de case, puteai găsi tot de la 3-4 capete de vită în sus. Ce mai, dacă ai spune că sărăcia nu-și prea găsea sălaș în zonă, nu ai fi greșit deloc. Numai că asta însemna și trudă din greu.
La unu și un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piața Franței a plecat deja din stația de la Universitate.
― Dacă tot l-am pierdut și nu mai trebuie să mă grăbesc, te conduc acasă și de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. După liceul Enescu, exact treizeci de pași la stânga. E pe-aici vreun coș de gunoi în care să-mi arunc țigara?
― Stinge-o cu tocul. Poți?
― Arată-mi cum să fac. Îmi place când mă înveți chestii din astea.
Se apleacă, degetele lui în jurul gleznei mele, țigara se stinge sub apăsarea micii suprafețe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a școlii, așteptând să intru:
― Margareta?...
― Azazello?
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
S-a întâmplat aseară, nu ajunsesem de mult acasă, încercam să fac ordine în gânduri, să înțeleg ce a fost cu ziua de ieri... În fine, pe aragaz chinuiam un ou care parcă se încăpățâna să nu fiarbă, tocmai oprisem apa care curgea în cadă, când am auzit-o! Mi s-a părut un strănut, apoi un mieunat prelung, apoi un plâns de copil. Da, era un plâns de copil. Prin întunericul de pe scară am observat o geană de lumină albă, am auzit iarăși oftatul acela... Era Dia, fata vecinilor de la patru. Am aprins lumina. Stătea ghemuită pe scări. Și-a dus arătătorul la buze și mi-a făcut semn să tac.
Comentarii aleatorii