Aproape spre seară, lăsând la o parte mândria, Petru Klontz se duse acasă la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vănâtorii la care urma să meargă a doua zi.
– Ei atunci să mergem! spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el până la Klontz.
– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de treabă, se scuză Maxim.
Andrei nu avea nici o treabă la care să-l ajute, dar știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat dacă ar fi mers acasă la el.
– Nici eu nu merg papa! spuse hotărâtă Beatrice.
– Cum așa? sări ca ars Klontz. Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe.
– Nu vrei să te preumbli puțin pe ulița satului? o întrebă profesorul.
Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
Din adâncurile neînțelese ale sinelui, din timp și din hăuri necuprinse de trăiri, cutremurate de întrebări și fierbinți cuvinte, ascuțite ca un stilet, îmi deschid tolba cu săgeți otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Stau în cadă şi-mi reazem capul de faianţa rece. Apa e călie dar gândul unei pneumonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat şi cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiaţii societăţii.
Comentarii aleatorii