Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
Încercase, de câteva ori, să ajungă la sertarul de sus din corpul-turn al mobilei din sufragerie, dar era încă prea scundă - la opt ani avea trupul unei fetiţe de vreo cinci-şase anişori – dar absolut toate tentativele se terminaseră prin inevitabile căderi, destul de dureroase.
Nu renunţase, uita repede durerea şi nici vânătăile de pe pulpe sau braţe, urme provocate de muchiile mobilierului vechi, dar impecabil lustruit, nu reuşeau să estompeze dorinţa copilărească de a atinge acel obiect negru - argintiu care lucea, uneori, în mâinile aspre ale bunicului.
Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
Diminețile suna în țară, întotdeauna la timp pentru a-l prinde pe Dorin înainte de a pleca la grădiniță, și-i asculta toate visele visate și mai ales pe cele imaginate, râdea ștergându-și lacrimile, uneori reușea chiar să strecoare un tati te iubește mult mult înainte ca Dorin să trântească receptorul țipând vin acuuuuuum maaaamiiii. Seara nu suna niciodată, își spunea că nu vrea să-l trezească din somn, dar știa bine cât de teamă îi era să audă vocea ei, calmă și puternică, întrebându-l ce castele a mai clădit pe plajele Barcelonei în ultimul timp. Era felul ei de a-l tăia periodic în același loc, atunci când vedea că s-a oprit sângerarea.
Omului îi este frică de moarte, da, dar nu e la toată lumea în aceeași măsură. Îi deosebește gravitatea păcatului pe care îl au de dus cu ei dincolo… Și înțelegerea morții ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire… Pe omul pregătit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goală. Nu m-am gândit niciodată dacă moartea este o pedeapsă. Important e să ne găsească pregătiți sufletește... Cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă doar la plăcerile acestei vieți trecătoare, își câștigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem. (Părintele Iustin Pârvu: O viață de mărturisitor)
Comentarii aleatorii