Fix ora şapte pe pod. Roşcovanul fix în ochii mei. Cu bliţ, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar până când?! Dacă s-ar putea conduce numai cu picioarele! Sau cu gândul... Ar fi cam riscant.
Stă în faţa mea să-l iau pe botul maşinii. Mă înroşesc de atâta insistenţă. La radio încă se discută roşia montană. Virez şi intru în tunelul castanilor năpârliţi. Câteva tufe de ceaţă se scutură când dau buzna în ele. Marea face curăţenie pe ţărm. Un simplu refresh. Un ţiuit încremeneşte în aer. Nu, nu este ambulanţa, un pescăruş face vocalize îndrumat de o baghetă de vânt. Un altul, aţintit asupra unui peşte, face sport extrem. Pe ponton, înspăimântată, liniştea se lasă pe ape ca o pată de petrol. Doi tineri se iau de tâmple, se pierd unul în celălalt, se strâng cum ai strânge recolta. Starea aceasta devine albastră. Parcă în gât mi se opreşte un ţipăt mai rău ca al lui Munch! Şi în loc de capul meu ar fi pământul. Cu oamenii, cu păcatele, cu tulburările lor. Iar ţipătul, fără să mă elibereze, dă ocol până într-un protest.
Morocănoşii vâslesc iute spre alte lacuri celeste. Sub gene, cerul se taie maioneză şi alunecă pe luciu ca un vapor abia desluşit care înghite lumina searbădă a farului cât un plop trăsnit de secure, navigând în lung. Accelerez şi neliniştea se apropie şi ea cu viteză. Pe vremea asta, anul trecut, chiar aici fusese găsit un corp delicat plutind cu ursuleţul prins de un deget. Din ţărm a mai rămas o jumătate de durere. Pe cealaltă a înghiţit-o marea.
E toamnă şi frunzele se lasă călcate în picioare. Trecătorii ştiu, oare, că le vor fi acoperământ, cândva?! Iar ţipătul acesta îngrăşat peste măsură nu iese din mine. Încep să mă deformez, smulg retrovizoarea, scot mâna prin geam, rup oglinda stângă, trag pe dreapta, în derivă...
Sunt singură şi din bord încă mai strigă roşia montană.