În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
Înoată. Înoată şi se gândeşte. Se gândeşte şi dă apele la o parte, ca pe nişte oprelişti. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de nişte părţi cornoase ieşite prin piele. Numai că apa este aşa de prietenoasă, aşa de înţelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai uşoară cu câteva necazuri...
Totuşi, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separaţie totală ar fi fost imposibilă.
Trecea în fiecare zi prin fața unei case din piatră, cu balcoane purtându-și ornamentațiile de fier forjat așa cum pomii își poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învățase apropierea înaintea ochilor, și cadența lui se rărea pe măsură ce casa creștea, cenușie. I se părea, de la o vreme, că și strada are alt aer în fața acelei case, parcă mirosea a liliac și a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu fațada ondulată, ușa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până și acoperișul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.
În camera din hotelul de pe malul Mãrii, e liniște. O dupã amiazã de Primãvarã caldã. Camera - de dimensiuni obișnuite. Fãrã nimic fantast (așa cum îmi apare ea, uneori, între somn și trezie).
Comentarii aleatorii