Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Se trezi cu o profundă senzație de rău. Rău și deznădejde. Era clar acum că realitatea aceea era reală. Adică nu era un vis. Deși în momentul cînd conștientiză acest lucru se înfioră brusc: dacă de fapt lucrurile se inversaseră. Dacă ceea ce experimenta în spațiul acela alb lăptos, în pijamaua aceea spălăcit înflorată, era de fapt un vis..? La urma urmei totul era în funcție de momentele acelea pe care el le numea trezire și adormire. Dacă de fapt ele funcționau acum invers? Se scutură enervat de neputință. Nu, nu voia să își piardă mințile.
Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel.
"1. Urmând logica firească a hazardului" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințel
Dimineața, primul lucru pe care îl fac, fuga, deschid radioul. "Send Me An Angel". Zic, bună așa! Sărut-mâna lui tanti Mari de sus și o întreb dacă nu bea cafea cu mine. Zice: ba sigur că da, dar ai și croissant? Zic, nu, dar fug până jos. De obicei mi-e o lene de nu se poate, mai cu seamă la 10 dimineața, dimineața asta însă am simțit eu ceva ieșit din comun și am avut așa un impuls simptomatic pentru categoria mea de vârstă. Tanti Mari, zic, bagă matale mâna pe geam și vezi să nu dea cafeaua în foc. Indiscutabil am nevoie de o femeie, gândesc. De parcă o femeie ar rezolva mare lucru.
Comentarii aleatorii